Maokai

Maokai este un arbore falnic și mânios, care luptă împotriva ororilor supranaturale din Insulele Umbrelor. După ce un cataclism magic i-a distrus tărâmul natal, s-a transformat într-o ființă al cărei singur scop este răzbunarea. Numai apa vieții pe care o purta în lemnul inimii sale l-a apărat de moartea vie care i-a cuprins pe cei din jur. Deși era cândva un spirit pașnic al naturii, Maokai luptă acum cu furie împotriva morții vii din Insulele Umbrelor, sperând să-și readucă lumea la frumusețea de odinioară.

În timpuri străvechi, un lanț de insule s-a ridicat din adâncurile oceanului. Prima ființă care a văzut lumina zilei pe rocile golașe a fost Maokai, un spirit al naturii. Acesta a luat forma unui arbore imens, cu un trup înalt acoperit de scoarță și membre lungi ce semănau cu niște ramuri. Maokai era chinuit de singurătatea apăsătoare a ținutului, dar era convins că viața ar fi putut înflori acolo. A cutreierat fiecare insulă în căutarea altor ființe vii, dar a devenit din ce în ce mai îndurerat pe zi ce trecea, căci nu găsea pe nimeni.

Însă într-o zi, pe o insulă deluroasă cu solul moale și fertil, Maokai a simțit o energie fără limite ce părea să-și aibă sursa în adâncul pământului. Și-a afundat rădăcinile lungi tot mai mult în sol, până când a dat de un izvor de apă magică, dătătoare de viață, din care a sorbit îndelung. Cu ajutorul puterii magice descoperite astfel, a creat sute de puieți pe care i-a plantat dintr-un capăt în altul al insulelor.

Curând, insulele erau acoperite de dumbrăvi înverzite, păduri falnice și codri întortocheați, asupra cărora se simțea influența unei magii extraordinare. Arbori uriași, cu coroane magnifice și rădăcini groase și răsucite, se întindeau cât vedeai cu ochii, iar frunzișul lor verde și abundent crea adăposturi primitoare. Vegetația luxuriantă a atras multe spirite ale naturii, iar animalele se bucurau din plin de bogăția pădurilor.

În cele din urmă, în insule au sosit și oamenii. Belșugul i-a ajutat și pe ei să prospere și în curând au format o societate iluminată, în care învățații se devotau studiului misterelor lumii. Cu toate că Maokai i-a privit la început cu suspiciune, și-a dat seama mai apoi că oamenii aveau un respect deosebit față de locurile sacre. Simțind magia profundă din păduri, și-au construit locuințele în zone mai puțin împădurite, ca să nu deranjeze spiritele naturii. Maokai li se arăta ocazional celor în care avea încredere, cărora a ajuns să le dezvăluie înțelepciunea insulelor înverzite și chiar și cel mai mare secret al său – izvorul subteran care putea vindeca până și răni mortale.

Secolele au trecut, iar Maokai a trăit într-o fericire idilică, până când o flotă militară de dincolo de mări a ancorat lângă insule. Maokai și-a dat seama că ceva teribil urma să se petreacă. Regele nou-sosit era înnebunit de durere și purta în brațe trupul neînsuflețit al reginei lui, pe care voia s-o readucă la viață cu orice preț. Împotriva voinței celor de pe insulă, i-a scufundat corpul în descompunere în apa vindecătoare. Regina, reînsuflețită într-un corp putrezit, l-a implorat s-o lase să se întoarcă în lumea celor morți. Însă regele, fără să-și dea seama, a aruncat un blestem asupra Insulelor atunci când a încercat să facă magia să-și întoarcă cursul.

De la o distanță uriașă, Maokai a simțit primele semne ale dezastrului ce avea să devasteze tărâmul. Sub rădăcinile lui, departe în adâncul pământului, se aduna o forță de nedescris care îl făcea să se înfioare.

Pe măsură ce dezastrul se răspândea, Maokai și-a afundat disperat rădăcinile în adâncul pământului și a sorbit cât de mult a putut din apa vindecătoare, umplându-și întregul corp cu magia ei. Înainte ca blestemul să ajungă în apele vieții, și-a retras rădăcinile. Când izvorul sacru pe care-l destăinuise oamenilor a fost complet corupt, a urlat de furie – apa subterană s-a învolburat, amestecându-se cu magia blestemului, până când puritatea ei s-a pierdut pentru totdeauna.

Câteva momente mai târziu, ceața ce înconjura insulele a devenit neagră ca smoala și s-a întins deasupra întregului ținut, iar tot ce era viu a fost prins la granița dintre viață și moarte. Maokai a privit neputincios, cu o durere covârșitoare, cum toate ființele din jurul său – plante, spirite ale naturii, animale și oameni – s-au transformat în umbre pierdute. A devenit din ce în ce mai furios. Frumusețea nemaivăzută pe care o crescuse de la primii vlăstari fusese distrusă într-o clipită de nesăbuința oamenilor.

Negura s-a înfășurat și în jurul lui Maokai, slăbindu-i puterile. Florile în culori vii care-i împodobeau umerii s-au veștejit și s-au transformat în cenușă, iar arborele le-a deplâns soarta. În timp ce negura-i sorbea viața, corpul i s-a cutremurat și i s-a contorsionat până când a devenit un maldăr de rădăcini noduroase și ramuri întortocheate. Însă în lemnul inimii lui Maokai se afla și acum apa vieții, care l-a salvat de la soarta teribilă a morții-vii.

Pe măsură ce spectrele malefice și ființele monstruoase au cucerit ținutul, Maokai a fost înconjurat de o armată de morți-vii. A început să lovească spiritele cu brațele și picioarele lui ca niște ramuri și a descoperit că forța atacurilor sale le putea distruge. Maokai a fost cuprins de dezgust – nu mai fusese niciodată nevoit să ucidă. S-a aruncat înspre arătările neînsuflețite, însă alte câteva sute l-au copleșit și a fost nevoit să se retragă.

Pentru că Insulele erau distruse, iar toți tovarășii săi deveniseră morți-vii, Maokai s-a gândit să fugă din tărâmul de coșmar. Însă în lemnul din inima sa simțea încă apa sacră ce-i dădea viață. Supraviețuise Cataclismului pentru că în adâncul trupului său contorsionat purta chiar spiritul insulelor și nu putea să-și abandoneze tărâmul acum. Nu putea decât să rămână și să lupte în continuare pentru sufletul Insulelor Binecuvântate, ca prim spirit al naturii ce se născuse vreodată acolo.

Cu toate că e și acum înconjurat de negura întunecată și de armate de inamici malefici, Maokai, împins de o dorință aprigă de răzbunare, luptă să învingă răul ce a pus stăpânire pe insule. Se simte consolat doar când distruge spiritele lipsite de suflet din Insule.

Uneori, reușește să învingă o parte din negură și din spiritele ei nemuritoare, eliberând un crâng sau un mic desiș de influența lor. Cu toate că de mii de ani nimic nu a prins rădăcini noi în acest pământ blestemat, Maokai se străduiește să creeze mici refugii temporare, în care să uite de regrete și de distrugere.

Speranța rămâne vie atâta timp cât Maokai continuă să lupte, deoarece în adâncul lemnului inimii sale se află apele pure ale vieții și totodată ultima șansă de a readuce Insulele la gloria lor de odinioară. Doar când acestea vor redeveni un tărâm binecuvântat își va lepăda și Maokai forma contorsionată. Cu mult timp în urmă, spiritul naturii a adus viața în Insule și nu se va da bătut până când acestea nu vor înflori din nou.