Inimi înghețate

– Mami... pot să te întreb ceva?

– Ce e, Nunu? Văd că strâmbi din nas și nu cred că e vina elkyrului... cel puțin nu de data asta. Fără supărare, Kona!

– Ha, ha, da! Elkyrii miros ca niște fârțuri! Dar... chiar și-așa, îi înhămăm mereu la căruțe. Nu vreau să plec, mami. Îmi place în sat. Am găsit o goarnă de război în noroi!

– Atunci vino mai aproape, strâmbici mic, ca să-ți amintesc eu motivul pentru care tribul Notai pleacă mereu când vine zăpada. Mama iernii ne-a încredințat o sarcină pe care-o avem de îndeplinit.

– Adică Anivia?

– Da. Se spune că e un phoenix cu țurțuri în loc de pene, care zboară pe aripile viscolului, brrrrrr! Dar noi știm că Anivia zboară pe aripile speranței, și că nu e protectoarea ținutului nostru, așa cum spun avarosanii. Ea e libertatea însăși. E spiritul care-ți umple inima atunci când îți urmezi pasiunea, indiferent cât de răutăcioasă ar fi lumea. Știi ce-i aia pasiune, Nunu?

– E ca atunci când barbarul o sărută pe războinica-mamă?

– Hmm, uneori, iar uneori ea îl sărută pe barbar. Dacă ar fi să-i dau un sens, aș zice pasiunea... e ca senzația unei ultime sărbători înainte să vină iarna sau precum căldura pe care o simți în suflet când afară ninge cu fulgi mari. Dansul, cântecele, lira din mâinile mele, pasiunea sau sentimentul ăsta pe care încerc să-l descriu! Asta e misiunea pe care ne-a încredințat-o Anivia. E aceeași putere care o poartă și pe ea în depărtări! În unele sate ne primesc ca pe niște negustori în care nu se pot încrede, iar în altele ne întâmpină cu teamă, căci vestim sosirea ghețurilor și a iernii, care aduce cu sine moartea și renașterea. Dar noi le dăruim tuturor cântece, le amintim că suntem frați și că spiritul Freljordului e în fiecare sat. Îți dai seama ce misiune importantă avem, Nunu? Tot ceea ce știm, știm pentru că avem în oase sunetul roților căruțelor noastre, care ne poartă din loc în loc. Viața e ca un șir de cântece...

– Așa, ca astea?

– Da, ca șnururile mele de cântece. Fiecare șnur e un cântec, fiecare nod e o notă și fiecare notă e un loc în care am fost, urmând-o pe Anivia. Ca acesta. E murmurul pelerinilor strânși sub statuia Avarosei din Rakelstake, un lac ce strălucește ca o bijuterie prea mare ca să-i aparțină cuiva. Dar avarosanii au construit un monument lângă el și pretind că-i al lor. Își trăiesc viețile de parcă ar fi statui. Războinice-mamă, Vlăstare ale Gheții... toți stau pe loc, temându-se de lumea de dincolo de umbra Avarosei. Însă dacă e să te iei după alții, au înaintat oricum prea mult...

– Gheara Iernii. Îi urăsc pe avaroseni.

– Avarosani. Dar cântecele îi unesc, uite. Ăsta e sunetul lanțurilor care leagă corăbiile-lup de Glaserport și Gheara Iernii de trecut. De căile vechi. De sângele din zăpadă. Își trăiesc viețile pe o bucată de gheață sfărâmată. Când își croiesc calea pe mările de gheață, cred că puterea brațelor lor și măreția corăbiilor-lup îi poartă în depărtări... dar să depinzi de lanțuri și să pretinzi să le care și ceilalți... asta
nu-nseamnă nici putere, nici măreție.

– Țin minte corăbiile-lup, mamă. Sunt de lemn. Nu-s lupi! Gheara Iernii nu știe să dea nume bune.

– Unele lucruri n-ar trebui să poarte nume, Nunu. Precum Citadela de Gheață, care veghează asupra Abisului Urletelor. Atâtea secrete acolo... secrete de-ale mele, ale căldurii pe care-am întâlnit-o... Acolo propovăduiesc cuvintele Celor Trei Surori, dar cred că de fapt protejează secrete. Cum ar putea salva pe cineva de lucruri pe care ei înșiși nu le cunosc? Doar acest cântec funebru mai amintește, din adâncurile Abisului, de lucrurile pe care le apără Santinelele Ghețurilor.

– Sunt eroi, nu-i așa? Ca în cântece. Aș vrea și eu să fiu erou!

– Ascultă notele, Nunu. Sunt fortăreața din Vârful Frosthorn și criptele de dedesubt. Sunt tăcute. Goale. Oamenii au uitat amenințarea împotriva căreia au luptat Vlăstarele Gheții. Iar acum, fără un dușman comun împotriva căruia să lupte, își folosesc puterile pentru a încerca să conducă. Avarosanii, Gheara Iernii, Santinelele Ghețurilor, toți sunt la fel. Se folosesc de statui, de lanțuri sau de secrete pentru a-i înrobi pe ceilalți. Dar tu... când mă uit la drum, îți văd viitorul, Nunu. Bucuria pe care le-o vei aduce multora, așa cum mi-ai adus-o mie. E voința mamei iernii: ea te va purta pe aripile sale, iar dragostea mea te va însoți peste tot. Tu ești cântecul inimii mele, Nunu. Ce note să mai adăugăm? Unde să ne mai ducă iubirea?

– Probabil că în alt sat. Dar acolo n-o să găsesc goarne de război...

– Nu, Nunu. Poți găsi multe alte lucruri, trebuie doar să crezi în ele! Am putea călători până la podul care se întindea odată dintr-un capăt în celălalt al cerului! Podul care s-a prăbușit în vremuri străvechi, din care acum tot ce-a mai rămas e ascuns dincolo de nori. Dar auzi? Cineva merge pâș, pâș, pășind pe marginea lui. Am putea cerceta mormintele creaturilor care stăpâneau Freljordul înaintea oamenilor și găsi ceața care îngheață în aer, dând viață viselor străvechi. Ce-ai acolo, Nunu? Crezi că poți prinde un vis pe limbă? Poți găsi tuneluri de gheață, răsucite ca un copac al lumii, tăiat de strămoșii noștri și îngropat în gheață? Le poți găsi pe toate, dacă te uiți atent în jur. Poți merge oriunde îți imaginezi.

– Am putea merge în vârful întregii lumi, ca să pot sufla din goarnă? Cred că și Avarosa m-ar auzi și s-ar întoarce!

– Putem merge chiar și-acum, Nunu, dacă-mi povestești cum e acolo. Ce vezi? Care e povestea din inima ta?

– Știu cum începe! A fost odată ca niciodată un băiat pe care-l chema Nunu, care avea o mamă tare frumoasă pe care o chema Layka. Cei doi trăiau
într-o caravană și... încercau să se gândească unde să meargă.

– Și ce-au hotărât, Nunu?

– Au hotărât că pot să meargă oriunde împreună! Și caravana lor a zburat în cer când Konei i-au crescut aripi din fund și a dat din ele mai tare chiar și decât Anivia! Și le era cald și erau în siguranță, chiar dacă ningea. Cum se numește asta, mamă? Ca atunci când te ia cineva în brațe, dar...

– E atunci când ești acasă. Acasă, micul meu erou. Acolo o să fim mereu, oriunde am merge. Așa știm că, deși frigul ne însoțește peste tot, deși uneori e greu și e nevoie de multă speranță... nu e niciodată iarnă, Nunu, dacă-i iubești pe cei de lângă tine.