Șarpele care-și înghite coada

Nasus călătorea noaptea; nu voia să vadă lumina soarelui. Băiatul venea în urma lui.

''Oare de când e cu mine?'' se întrebă el.

Muritorii fugeau întotdeauna din calea rătăcitorului monstruos, dar băiatul îi rămăsese alături. Pașii lor îi purtau printre ruinele imperiului odinioară glorios al Shurimei. Deși Nasus alesese să fie singur, simțea cum izolarea îl înnebunea încetul cu încetul. Vântul deșertului le biciuia trupurile slăbite.

- Nasus, uite! Ce se vede acolo, deasupra dunelor? întrebă copilul.

Stelele le îndrumau pașii prin pustiu. Bătrânul șacal nu mai purta armura și însemnele unei ființe iluminate. Îngropase demult relicvele de aur, așa cum își îngropase și trecutul; acum era doar un pustnic îmbrăcat în haine jerpelite. Își scărpină blana încâlcită, apoi ridică încet privirea către cerul înstelat.

- Muzicantul, răspunse el cu o voce groasă, răgușită. E semn că se schimbă vremea.

Nasus puse o mână pe umărul micuț al băiatului și îi privi chipul ars de soare. Avea trăsături delicate, semn că strămoșii lui se trăgeau din Shurima, dar călătoria i le înăsprise.

''De când e treaba ta să-ți faci griji?'' se întrebă el. ''În curând, îți vom găsi un cămin. Nu se cade ca un copil să rătăcească printre ruinele unui imperiu pustiit.''

Asta era firea lucrurilor. Clipele curgeau una după alta în eterna clepsidră a vieții și a morții. Adevărul suprem al existenței îl apăsa mai tare ca celelalte pietre care îi împovărau conștiința, deși el însuși alesese să se lase măcinat de ele. Știa că băiatul se va schimba dacă îl lăsa să-l urmeze la nesfârșit. Gândind acestea, chipul lui Nasus se întunecă. Micul însoțitor îi oferea bătrânului erou o urmă de alinare. Prezența lui avea să-i lipsească.

- Putem ajunge la Turnul Cititorilor în Stele înainte de răsărit, dar va trebui să ne cățărăm, spuse băiatul.

****

Aproape ajunseseră. Nasus ar fi știut urcușul chiar și cu ochii închiși, doar îl făcuse de atâtea ori. Își asuma riscuri nebunești la fiecare pas, curtând îmbrățișarea morții. Băiatul îl urma agil, folosindu-se de fiecare colțișor și fiecare scobitură a pietrelor pătate de vreme.

''Ce s-ar întâmpla cu acest copil nevinovat dacă m-aș lăsa pradă somnului de veci?'' se întrebă Nasus, iar gândul îl umplu de neliniște.

Fuioare de ceață se rostogoleau printre crăpăturile care brăzdau fața stâncilor, șerpuind ca niște cărări înguste. Băiatul ajunse primul în vârf. Nasus îl urmă.

Din depărtare se auzeau un zgomot de metal izbit de pietre și murmurul mai multor voci care vorbeau într-un dialect cunoscut. Nasus se trezi brusc din reverie.

Fântâna de la Turnul Cititorilor în Stele atrăgea uneori călători osteniți, dar nimeni nu se mai aventura prin deșert atât de aproape de echinocțiu. Băiatul rămase nemișcat. Nasus îi simțea teama.

- Unde sunt focurile de tabără? întrebă copilul.

Nechezatul unui cal stârni liniștea nopții.

- Cine-i acolo? întrebă băiatul, iar cuvintele lui străbătură întunericul.

Cineva aprinse un felinar, dând la iveală o bandă de călăreți. Mercenari. Bandiți.

Privirea șacalului se aținti asupra lor, mai limpede decât fusese de multă vreme.

Erau șapte cu toții. Nu-și scoseseră încă din teacă săbiile curbate, dar se vedea limpede că știau să lupte. Ochii le sticleau, plini de viclenie.

- Unde e astrologul? întrebă Nasus.

- Doarme. S-a retras devreme cu soția lui. Era prea răcoare, răspunse unul dintre călăreți.

- Pe tine te așteptam, șacalule. Numele meu e Malouf, spuse un alt bandit. Împăratul ne-a trimis.

Nasus făcu un pas înainte, lăsând să se întrevadă o sclipire de furie.

- Vrea să-l recunosc drept suveran? Nici prin gând nu-mi trece. Nu mai există nici împărat, nici imperiu peste care să domnească, spuse el.

Băiatul făcu un pas sfidător în față. Călăreții se traseră înapoi, iar umbrele create de lumina felinarului se lungiră, ascunzându-le trupurile întunecate. Erau gata de luptă.

- Spune ce-ai venit să spui și pleacă, rosti băiatul.

Malouf coborî din șa și se apropie. Se căută o clipă printre faldurile pelerinei, apoi scoase un talisman întunecat, prins de un lanț negru și gros. Forma metalului îi amintea lui Nasus de magie și distrugere.

- Împăratul Xerath, în mărinimia lui, îți trimite acest dar. Suntem aici ca să te slujim. Ești binevenit în noua lui capitală, Nerimazeth.

Cuvintele mercenarului îl loviră pe Nasus ca un ciocan care sfarmă o fereastră de sticlă.

Fără să stea pe gânduri, băiatul îngenunche și ridică o piatră grea.

- Mori! strigă el.

- Prindeți-l! ordonă Malouf.

Opintindu-se, băiatul aruncă piatra grea înspre călăreți. Proiectilul descrise un arc perfect, amenințând să frângă oasele cuiva.

- Renekton! Nu! strigă Nasus.

Bandiții își lăsară prefăcătoria deoparte. Nasus înțelese în sfârșit că atât astrologul, cât și soția lui erau morți. Vestitorii lui Xerath își scriseseră mesajul cu vârfurile săbiilor. Adevărul începea să risipească iluziile.

Nasus întinse mâna spre băiat. Trupul copilului începu să se desfacă în fâșii de amintiri, apoi dispăru cu totul sub lumina stelelor.

- Adio, frate, șopti Nasus.

Mesagerii lui Xerath se răspândiră într-un semicerc. Caii lor fornăiau nerăbdători și nu-și mai găseau astâmpărul. Nasus era înconjurat din trei părți. Malouf își trase sabia din teacă și, fără nicio ezitare, o împlântă adânc între coastele șacalului. Bătrânul curator se simți străpuns de durere. Banditul încercă să-și scoată sabia, dar nu reuși. În ciuda agoniei, Nasus își înfășurase degetele lungi în jurul armei, ținând-o locului.

- Mai bine m-ați fi lăsat cu fantomele mele, spuse el.

Apoi smulse sabia din mâna mercenarului, frângându-i oasele și ligamentele și se năpusti asupra sa.

Trupul lui Malouf se frânse sub greutatea enormă a semizeului.

Nasus se repezi la următorul călăreț și îl trase jos din șa. Îl izbi de două ori, tăindu-i răsuflarea și sfâșiindu-i organele. Trupul mutilat se prăbuși în nisip, trăindu-și ultimele clipe pline de agonie. Calul rămas fără călăreț se ridică în două picioare, o luă la fugă și se pierdu în deșert.

- A înnebunit! strigă unul dintre bandiții rămași.

- Dimpotrivă. M-am trezit din nebunie, răspunse Nasus și se apropie de conducătorul mercenarilor.

O miasmă stranie se răspândea în aer. În urma șacalului răsăreau flori veștejite, legănându-se pe tulpini violete. Malouf se zbătea încă, întins la pământ. Degetele rupte de la mâna dreaptă i se veștejeau cu fiecare clipă, iar pielea i se deforma ca un pergament ud. Încă o clipă și coastele i se prăbușiră, ca o plantă putrezită a deșertului.

Ceilalți bandiți fură cuprinși de o groază orbească. Se chinuiau să-și stăpânească armăsarii, măcar cât să poată fugi, lăsând trupul lui Malouf în nisip.

Nasus se întoarse spre est, către ruinele orașului Nerimazeth, și rosti:

- Spuneți-i ''împăratului'' vostru că vremea lui se apropie de sfârșit.