Vocile morților

Oamenii au un proverb pe insula de unde vin eu. ''Vântul nu poate vorbi decât dacă fură o voce.'' Vrei să-ți spun cum m-a întâmpinat Negura Întunecată când am ajuns prima oară în satul ionian, cu gluga pe cap și cu tunul în spate?

Negura fură și ea vocile. Strigătele celor care-și dau duhul în miezul ei.

Și eu am strigat la fel ca și ei, dar acum sunt vie.

I-am simțit căldura lui Lucian atunci când m-a atins pe umăr, în momentul în care am debarcat în Ionia. Singurul care poate sparge zidurile inimii mele. Cum numai el, atât de încăpățânat pe cât e, poate s-o facă.

Dându-și seama că singurul lucru care-mi poate frânge armura și dărâma regulile e dragostea.

– Tu sus, eu jos? l-am întrebat, apoi i-am simțit căldura risipindu-se.

Preț de-o clipă, în fața lui nu mai eram eu. Era femeia pe care încercase s-o salveze, cea blestemată, mereu pe fugă. Vedea coasa îndreptându-se spre ea... Se uita în ochii ei de fapt, nu în ai mei.

– Eu jos, mi-a răspuns simplu, ignorând celelalte gânduri.

Apoi și-a așezat mâinile pe pistoale.

– Senna... a continuat, cu vocea chinuită de durerea amintirii.

– E în regulă, i-am șoptit ușor.

Și eu mi-o aminteam pe femeia aceea.

La orizont, întunericul se învolbura în fuioare negre, aruncând umbre adânci asupra satului cioplit în piatră, inundat de ploaie și răvășit de altele mai rele. Undeva în întuneric se întrezărea lumină. O altă Santinelă, cea care ne chemase aici.

Trebuia să lupt ca s-ajung la ea.

Cărarea către sat, care șerpuia pe munte, fusese aproape ștearsă de secole întregi de furtuni, care lăsaseră în urmă doar piscurile sălbatice ale stâncilor. Simțeam vântul biciuindu-mă și picăturile de apă din ocean năvălindu-mi pe piele, ca și cum
lumea-mi opunea rezistență, avertizându-mă în privința întunericului din fața mea. Însă ce m-a lovit și mai tare a fost urletul care s-a căscat deasupra întregului sat...

Blestemul meu. Negura știa că mă aflam acolo. Mereu venea mai întâi după mine.

– Se pare că-i timpul pentru ambuscada zilnică, am murmurat, nelăsându-mă intimidată.

Apoi, din orizontul înnegrit de moarte, au început să curgă sufletele, atrase de suflarea vieții mele.

Mi-am scos arma.

Pietrele antice ale nenumăratelor Santinele căzute s-au mișcat la unison, atinse de multe alte mâini înainte de ale mele. Femei și bărbați, tați, surori... toți, pierduți în întuneric. Când am ridicat arma, lumina lor a strălucit pe cele două țevi.

Un spectru care tocmai se întrupa m-a lovit cu un tentacul întunecat. Șocul loviturii m-a împins în spate, unde m-am oprit chiar înainte să cad către stâncile de dedesubt. S-a auzit un tunet, iar urletele sufletelor s-au contopit cu răpăiala ploii și cu valurile care plesneau pe malurile insulei. Dar ce a urmat n-a fost un fulger.

A fost arma mea, care-a topit spectrul, trimițându-l înapoi în pântecele umbrelor.

Era nevoie de control. Concentrare. Trebuia să lupt împotriva Negurii cu toată ființa mea. Și nu mă puteam opri, nici măcar pentru o secundă.

Cu fiecare proiectil care ardea un spectru, altul îi lua locul. Eram atât de aproape de sat, încât vedeam noi și noi odrasle ale Negurii pornind spre mine.

Către lumina binecuvântată.

– Anabal, ești aici? am strigat.

Îl cunoscusem doar o dată, când Urias mă luase cu el la o întâlnire a Santinelelor. Santinelele se adunau arareori, dar atunci, ceva îl speriase atât de tare pe Urias, încât le convocase. Nu mi-a spus niciodată de ce îi era teamă, dar mi-am dat seama din felul în care mă priveau cu toții...

Durea mai mult când nu știau nimic. Când încercau să-mi înfrângă armura, doar ca să afle motivul existenței sale.

Trăgând în continuare cu arma, am avansat spre centrul satului. Spectrele se mișcau cu repeziciune, acaparând clădirile din piatră, aproape la fel de vechi precum insula însăși și cioplite din aceeași piatră. Însă în tot acel haos, exista ordine. Spectrele dădeau târcoale pe deasupra. Voiau ceva. Nu doar viață. Nu doar suflete. Nu doar pe mine...

– Anabal! am strigat din nou cât am putut de tare, ca să acopăr vuietul furtunii.

– Vino încoace! Grăbește-te! mi-a răspuns o voce panicată.

Era vocea unei fete... apoi lumina ei mi s-a alăturat în întuneric.

Era Daowan, ucenica lui Anabal.

Stătea aplecată asupra unui trup contorsionat, două siluete-n întuneric. Lumina emanată de halebarda străveche a lui Anabal strălucea slab, dezvăluindu-i încrâncenarea în încercarea de a-și proteja mentorul căzut.

Deci nu era pierdut totul... Anabal reușise să-i dea piatra antică.

– Trebuie să plecăm de aici, mi-a spus tremurând. Trebuie să evacuăm satul. Pot să-i aud pe oameni. Sigur ei sunt...

Apoi, fata s-a oprit și și-a coborât privirea, mistuită de o agonie tulbure.

– Pot să-l mai aud și pe el...

Pumnii i se albiseră de la cât de tare strângea arma. Mi-am pus tunul pe spate, m-am întins spre ea și am atins-o cu blândețe pe umăr.

– O s-o scoatem la capăt, i-am zis.

În spatele ei am zărit intrarea în catacombele satului. Spectrele o acaparaseră.

– Cu toții, am adăugat în șoaptă.

Nu știu ce căuta Negura, dar e clar că era acolo.

Catacombele fuseseră create de nenumărate inundații de-a lungul timpului. Chiar și sub pământ, după ce lăsasem satul în urmă, furtuna își făcea simțită prezența, iar apa șiroia pe zidurile din jurul nostru. Dacă aveam însă să ne înecăm, vinovată n-ar fi fost furtuna...

Am fi murit înecate de Negura Întunecată, ale cărei valuri înghițeau orice urmă de lumină cu fălcile lor negre.

Prima oară când am dat ochii cu moartea, pe când eram doar o copilă, am auzit strigătele celor din satul meu. Iar prima oară când moartea a dat ochii cu mine,
mi-am auzit propriile strigăte și-am văzut privirea din ochii lui Lucian. Oamenii care mureau deasupra urlau de furie și de frică, într-o limbă pe care n-o înțelegeam, dar o știam prea bine: cea a durerii.

Spectrele țâșneau prin catacombe, purtând rictusul sinistru al agoniei pe care căutau s-o provoace. Însă oricât de tare ar fi urlat muritorii, spectrele urlau și mai tare. Oricât de tare ar fi ars lumina mea, nu le putea răni mai tare decât o făcea propriul întuneric.

Așa că... le-am îmbrățișat eu, înainte s-o facă moartea.

Chemarea mea era irezistibilă. Puteam atrage Negura de la alții către mine. Am simțit moartea năvălindu-mi în corp, alungându-l. Când Negura m-a strâns în brațe, unul câte unul, sufletele din ea s-au eliberat. Toate cele care fuseseră atrase aici. Și toate cele care muriseră deasupra. Pentru o clipă, am crezut că-l văd pe Anabal...

Rămăsese doar o siluetă vagă, o voință aflată încă-n reverie. A plutit o secundă, apoi s-a întors către mine, cu furia arzându-i acolo unde i-ar fi fost ochii.

– Nu, am șoptit prin vălul morții, care mă transformase-n spectru. Tu n-ai dreptul să vorbești. Acum asculți.

Am acumulat Negura în tun, apoi am tras cu toată durerea și teama adunată înapoi către sursă, unde-i era și locul. Când întunericul s-a ciocnit de întuneric, lumina din mine s-a aprins. Viața nu putea renunța la mine. Iar după ce ultima rămășiță de Negură a ieșit din mine, mi-am recăpătat și trupul. Am căzut în genunchi, cu suflarea întretăiată.

– Ce-am ratat? m-a întrebat o voce din adâncul tunelului.

– Eh, nimic special, am răspuns cu indiferență, deși de abia mai respiram.

– Regele înfrânt caută cine știe ce prin catacombe? m-a întrebat Lucian.

– Da, cam așa ceva.

Mi-am întors privirea spre Daowan. Își dăduse seama. Halebarda ei era în continuare îndreptată spre mine.

Oamenii au un proverb pe insula de unde vin eu. ''Vântul nu poate vorbi decât dacă fură o voce.''

În învolburarea sălbatică a Negurii, aud cuvintele morților.

Și sunt aici ca să le redau vocile.