Străinul de pe drum

Drumul de la Tenacitate către Progres era sterp și neted ca-n palmă, întinzându-se cale de multe mile printre cactuși, de la o margine a cerului până în cealaltă, iar capătul îngustat al pământului bătătorit nu părea să ajungă niciodată mai aproape de linia orizontului. Cowboy-ul privea înainte, cu ochii plini de un simț al datoriei. Avea destulă apă cât să-l țină până-n oraș și destule vite cât să-i câștige celui care-l angajase o sumă frumușică la târg. Tot ce trebuia să facă era să ajungă acolo într-o bucată și cu vitele intacte. Simplu.

Dacă vacile îi simțeau neliniștea, erau suficient de politicoase încât să n-o arate. Pentru asta, le era recunoscător. Pășeau alături de el, mugeau și încercau să pască în ciuda lipsei de viață a pământului. Ochii le străluceau negri și plați sub soarele crud al amiezii în timp ce țineau pasul cu tropotul ritmat al iepei lui. Dacă mergeau tot așa, aveau să ajungă la Progres înainte de apus, iar asta era o binecuvântare în sine. Prin părțile acelea se văzuseră bestii ciudate după căderea nopții: câini infernali cu dinții cât antebrațul unui om; morți neîngropați și umflați care mergeau cu pași târșâiți peste pământul crăpat; străini ce vânau sufletele nenorocite care pariaseră bogății nemaivăzute la cazinouri și le pierduseră pe toate, ca apoi să încerce să fugă de consecințele păcatelor lor. Nu, nimic bun nu ieșea pe-afară în răcoarea întunecată a nopții din deșert.

Dar cowboy-ul nu era singurul care călătorea sub protecția zilei. La început, văzu doar un punct mișcându-se la fel de lent precum soarele pe cer, dar care sigur nu era o iluzie – o umbră întunecată ce mergea pe drum în fața lui, ascunsă de o pălărie cu borul larg. Cowboy-ul nu se așteptase să vadă pe nimeni până la răscrucea unde o puteai lua spre Fortul Nox din nord. Puțini mai foloseau drumul vechi pe care mergea acum și nu mulți mai locuiau în Tenacitate, orășelul cu case dărăpănate întinse cale de două străzi, așa că nu-i putea da de cap apariției.

De la distanță, vedea că străinul mergea aplecat, ascuns în umbra propriei pălării de parcă soarele l-ar fi insultat personal, în timp ce marginea hainei se târa în urma lui pe pământ. Omul nu-și schimba nici direcția de mers, nici viteza, așa că, tot mergând la pas, cireada și cowboy-ul îl prinseră din urmă.

Iapa se opri prima. Urechile i se lipiră de gât și începu să respire agitat, foindu-se neliniștită sub șa. Orice pală de vânt încetă brusc să mai bată asupra drumului, ca un oraș care se închidea în fața unei creaturi înspăimântătoare venite de nu se știe unde.

Cowboy-ul salută simplu, cu vocea răgușită de la praf și atâta tăcere.

– Sal'tare, prietene.

Fără să-i răspundă măcar, străinul se prăbuși pe pământul sterp.

– Hop, stai așa...

Dintr-o singură mișcare rapidă, cowboy-ul se dădu jos din șa și-l ridică pe străin în brațe, astfel încât să nu stea cu fața în jos în pământ. Bărbatul era mai ușor decât părea, de parcă ar fi avut oase de pasăre sub haină, goale și lipsite de substanță, iar sudoarea lui avea miros de fum, cupru și căldură.

Străinul murmură ceva, tușind în timp ce buzele crăpate i se mișcau de parcă s-ar fi rugat sau ar fi fost posedat, iar vocea de-abia dacă i se auzea.

– Apă...

– Ah! Desigur.

Cowboy-ul își luă plosca de la cingătoare, știind că era deja pe jumătate goală, dar amintindu-și cu un fior de poveștile auzite în copilărie despre călători care nu-i ajutau pe străinii rătăcitori de pe drum și erau pedepsiți când necunoscuții se dovedeau a fi spirite sau vrăjitoare. Dar străinul părea real. Acceptă recunoscător plosca și bău atât de adânc încât cowboy-ul își simți gâtul uscându-i-se. Chiar și așa, luase deja o decizie și nu se mai putea răzgândi acum.

Străinul se șterse la gură cu mâneca la fel de uscată precum era acum plosca pe care o ținea în mână. De parcă ar fi scăpat de un blestem cumplit, ochii căprui-aurii și epuizați se ridicară în sfârșit spre salvatorul lor, privind de sub borurile largi ale pălăriei de piele. Nu era cu mult mai în vârstă decât cowboy-ul, dar oricare ar fi fost greutățile prin care trecuse prin deșert, îl storseseră ca pe o cârpă, îngălbenindu-i pielea și lipindu-i părul palid lipit de fruntea transpirată. Cu toate acestea, avea un aer nepământesc, o frumusețe care trezea o frică animalică în adâncurile ființei cowboy-ului. Era frumos ca un foc scăpat de sub control, ca un cuțit bine ascuțit.

– Îți mulțumesc, reuși străinul să spună, zâmbind slab și returnându-i plosca. Îți rămân dator.

Cowboy-ul își dădu brusc seama că era nepoliticos să se holbeze atât de lung și înghiți în sec.

– Nicio problemă. Ești bine?

De parcă ar fi vrut să-i facă o demonstrație, străinul se ridică în picioare, apoi începu să tușească atât de tare încât tot trupul i se îndoi de la mijloc. Mai mult din reflex, cowboy-ul se ridică și-l ajută să rămână în picioare, ținându-l de braț și punându-i o mână liniștitoare pe spatele care-i tremura spasmodic. I se păru ciudat când palma îl furnică atunci când prinse umărul între degete. Curiozitatea era o distracție letală, mai ales cu un bărbat ca acesta, dar cowboy-ul o simți oricum, în ciuda întregii bune cuviințe pe care o avea.

Îi dădu drumul străinului, dar surprinse cu coada ochiului ceva alb și pufos ascuns în umbrele secretoase ale hainei. Pene. Când cowboy-ull ridică privirea, îl văzu pe celălalt bărbat uitându-se în ochii lui.

– Sunt bine, răspunse străinul.

Strângea din falcă de parcă ar fi înfruntat ceva necunoscut care-i zăbovea în gâtlej. Îl privi de sub borul pălăriei cu ochi strălucitori și spuse:

– Nu vreau să mă bag în treburile tale, dar încotro mergi?

– Spre Progres, răspunse cowboy-ul.

Străinul se gândi o clipă, străpungându-l cu privirea.

– E o direcție prielnică, iar călătoria e mai plăcută în doi. Pot să-ți țin de urât?

Și așa, porniră la drum împreună.

Străinul nu se mai împiedica, ci doar mergea în ritmul lui lent pe lângă iapa care tropăia neliniștită. Avea pasul ușor și tăcut, acest străin rătăcitor care nu părea să ia în seamă pietrele, tufele mici și oasele uscate ce se zăreau ici și colo pe potecă, amintind de moarte. Liniștea lor împărtășită plutea în aerul tremurător al arșiței amiezii.

– De ce mergi spre Progres, dacă nu te superi că te-ntreb? zise cowboy-ul, ca să deschidă o conversație.

– Ca să iau un tren, răspunse simplu străinul, de parcă n-ar mai fi fost nevoie de alte explicații.

Cowboy-ul aprobă din cap.

Liniștea era deopotrivă cel mai bun prieten și cel mai aprig dușman al călătorilor din deșert; pe de-o parte, îi asigura că pericolul nu era pe-aproape, dar pe de alta, îl prevestea mereu. Promitea că ceea ce voia să te ucidă nu era pe-aproape... încă. Vacile știau asta și priveau cu răbdarea prăzii, ca o singură vietate cu o sută de ochi îndreptați toți spre străinul cu pălăria cu boruri largi.

– Mi-ar plăcea să-ți răsplătesc bunătatea, spuse străinul, spărgând acea tăcere sacră și încruntându-se spre orizont. Nu-mi place să rămân dator.

Cowboy-ul privi în jos către el și pe chip i se așternu un zâmbet ce nu venea din inimă, ci din bună cuviință.

– Nu-ți bate capul cu asta. Doar am ajutat un tovarăș de drum.

– Ești prea bun, spuse străinul, iar remarca avu răceala unei observații, nu politețea unui compliment. Dar trebuie să insist. Nu-ți pot lăsa dărnicia nerăsplătită.

Modul în care spuse cuvintele i se păru ciudat cowboy-ului, dar acea distracție letală a curiozității îi dădu din nou ghes. Simți transpirația rece ca gheața alunecându-i pe ceafă în timp ce zise, chiar dacă știa că ar fi fost mai bine să se abțină:

– Ce fel de răsplată?

Străinul dădu din umeri fără grijă.

– Ce zici de o poveste despre vechiul Vest? Una pe care nu cred c-ai mai auzit-o.

În ciuda lipsei de vânt și a arșiței, cowboy-ul simți că i se făcu pielea de găină.

– N-aș vrea să te deranjez...

– Consider-o o răsplată, răspunse străinul, cu o grimasă familiară de singurătate în colțul zâmbetului.

Cowboy-ului îi stârni mila, pentru că recunoștea acel oftat plin de regret pe care-l avusese tatăl lui când dusese vitele cele mai bune la tăiere în vremurile în care recoltele putreziseră în câmp și nimic nu le mai putea salva.

Simți în gât ceva ce semăna a presimțire atunci când străinul își începu povestea.

---

Nimeni nu știe cine a rostit profeția asta, pentru că profeții adevărați au fost uciși demult pentru adevărurile lor, iar cei care fac aceleași profeții acum spun doar minciuni. Dar asta e una adevărată, de pe vremea de dinaintea căderii Raiului. Pe vremea când simțeai gustul dulce al corupției și pe cel aspru al sfințeniei, căci fiecare dintre ele avea un sens în preajma celeilalte. Acum, tot ce-i aici e profan... dar să nu mă pierd cu vorba.

Există un început al tuturor lucrurilor – și un sfârșit al lor. Nu poți opri începutul, pentru că deja s-a terminat și ce-a fost să-nceapă a-nceput. N-ai cum să te-mpotrivești faptului că suntem aici, c-am fost aici și înainte de asta și că i-am greșit pământului. Dar sfârșitul... Asta-i altceva. Se spune că sfârșitul tuturor lucrurilor va veni după căderea porților Raiului, când Iadul și oamenii vor fi stors tot ce-a avut pământul să dea și ne vor fi adus în fața judecății de apoi.

Curgerea vieții și a morții va fi vândută și cumpărată de stăpânii avari ai industriei și va fi trecută prin mașinării de fum și pucioasă. De mă-ntrebi pe mine, deja se-ntâmplă toate astea, căci cred că ai auzit de Calea Sulfului și de regele-diavol care domnește asupra ei.

Vestea sfârșitului lumii va fi adusă de cinci Soli veniți din toate colțurile pământului.

Din Sud va veni primul Sol, călare pe un armăsar de fildeș, cucerind totul. Toți cei care stau în calea ei vor îngenunchea sau vor arde.

Din Vest va veni al doilea Sol, părăsind tărâmul Îngerilor și pedepsindu-i pe cei care
i-au ucis pe cei neprihăniți și i-au condus la pierzanie pe sfinți. Făurit în iubire, frânt prin moarte, călit în răzbunare.

Din Nord va sosi al treilea Sol, una cu umbra și cu fumul, ținând socoteala păcatelor pe tăișul ei. Ea este Maica Sfântă a Răsplății.

Din Est, al patrulea Sol își croiește calea prin apele abisale ale lumii. Foamea lui pentru toate lucrurile este de nestăvilit și de neostoit. Va înghiți totul până nu va mai rămâne nimic de înghițit.

Precum sus, la fel și jos: ultimul Sol merge cu moartea alături, un spectru ce seamănă descompunerea cu fiecare pas. El va secera recolta vie a oamenilor, luând sufletele pe care le duce dincolo de Rai și de Iad, într-un Tărâm Necunoscut.

Cei cinci vor călători împreună. Îi vor doborî pe cei răi care culeg recolta pierderii echilibrului, vor înfrânge diavolii și monștrii de oțel și-l vor răpune chiar și pe Regele Căii Sulfului.

Echilibrul din Vest se schimbă. Venirea îngerului mecanic și întoarcerea pistolarului au fost doar începutul. Acum, Solii au sosit să încheie ceea ce au început. Unii spun că prezența lor e cea care va face furtuna haosului să curețe toate păcatele care s-au înnămolit în Vest. Alții spun că ei îi vor pedepsi pe cei haini și vor aduce o nouă eră a omenirii. Cei mai mulți cred că vor veni doar ca să ne ucidă pe toți și să termine cu toate...

---

Străinul se clătină. Vocea i se gâtui și începu iar să tușească. Cuprins de panică, cowboy-ul sări jos din șa și încercă să-l prindă înainte să cadă din nou. De atât de aproape, putea vedea încrețitura oropsită a frunții străinului, felul în care întâlnea privirea cowboy-ului cu o oboseală ce-i ajungea până-n suflet.

– Tu ce crezi? întrebă cowboy-ul. Despre Soli? Ce-or să facă?

Străinul se gândi, râzând gâtuit și fără veselie. Horcăi și scuipă ce avea în gât: un cocoloș umed de pene albe și sânge.

Cu o voce răgușită ce aducea a fum de cărbune, străinul spuse:

– Cred că toți trăim cu moartea atârnându-ne deasupra capului, frate, iar ăi de sus nu vor să ne lase să așteptăm prea mult.

Se ridică încet și se îndepărtă de cowboy, refuzându-i sprijinul ca să se ridice cât era de înalt. Cowboy-ul nu observase până atunci că una dintre mâinile străinului era ascunsă sub mânecă, dar acum că ieși la iveală, văzu că degetele i se terminau cu gheare ascuțite ce păreau nenaturale, negre ca smoala topită și roșii ca focurile iadului. Străinul le ridică pentru a-și smulge bandana și haina bătută de vreme, pe care le lăsă să cadă pe jos ca un șarpe cu clopoței ce-și lepăda pielea. Jumătate din corpul străinului era învăluit în întuneric chiar și la lumina zilei, dar umărul stâng îi era acoperit de pene albe ce i se întindeau ca o infecție pe braț și pe piept, încheindu-se cu un sfârâit acolo unde atingeau umbrele care-i acopereau pielea ce se ivea sub gulerul bluzei.

Cowboy-ul nu știa cum de-și imaginase vreodată că străinul era uman. Auzi iapa tropăind din copite în spatele lui. Animalul fornăia, necheza și-și dădea ochii peste cap de frică față de creatura ce stătea în fața lor, așa de aproape că puteau doar să se întindă puțin ca să-l atingă. Cowboy-ul putea să fugă. Ar fi trebuit să fugă. Fiecare parte a ființei lui urla la el să facă stânga-mprejur, să-și ia calul și să pornească la galop în orice direcție, atâta vreme cât ajungea departe de aici. Dar genunchii i se înmuiară, mâinile începură să-i tremure, iar privirea arzătoare ce-l fixa de sub pălărie îl țintui pe loc.

În depărtare se auzi șuieratul unei locomotive, iar cowboy-ul se gândi ca-ntr-un vis că era ciudat, deoarece erau la multe mile distanță de cea mai apropiată cale ferată. Era păcat că acesta avea să fie ultimul său gând, dar Vestului nu-i pasă nici cât negru sub unghie de demnitatea oamenilor. Străinul își invocă un tăiș pe încheietura încheiată cu gheare și se apropie din ce în ce mai mult; de-abia atunci, în timp ce șterse cu mâna divină o lacrimă ce se rostogolea pe obrazul cowboy-ului, îi împlântă cuțitul infernal între coaste.

– Mulțumesc din suflet, îi murmură străinul la ureche în timp ce cuțitul îi ieși din trup, trupul îi alunecă pe pământ, iar sufletul cowboy-ului le părăsi pe amândouă și căzu în țărână.

---

Pământul urui în depărtare.

În urmă cu cinci sau zece ani, străinul n-ar fi simțit nimic dacă ar fi privit în jos spre un corp neînsuflețit. Nu ar fi simțit nimic, nu s-ar fi oprit din drum să se gândească la el, ba nici măcar n-ar fi lăsat în urmă un cadavru atunci când avea mai multă putere ca oricând altcândva, iar forma lui era mai mult umbră decât om. Fusese liber să-și ostoiască setea de sânge cum dorea, dar trecuseră mulți ani de-atunci. Acum se uită la ce lăsa în urmă: sângele de pe tăiș, horcăitul ușor de moarte al cowboy-ului în timp ce-și dădea ultima suflare și pieptul i se oprea în nemișcare, calul ce fugea spre pășuni mai sigure ce se uscaseră demult. Blestemă îngerii și conștiințele lor.

Se aplecă să ridice sufletul pierdut, care era acum doar umbra cu ochi goi a unui bărbat, și-și puse mâna pe umărul lui. Acolo unde văzuse odată teamă, curiozitate și blândețe, acum nu mai era nimic. Sufletul privea în gol înspre distanța nevăzută dintre viață și moarte, de parcă orizontul i-ar fi putut răspunde la întrebări nespuse dacă-l privea suficient de insistent. Oare morții vedeau în lume lucruri care celorlalți le erau ascunse? Păreau să fie atât de concentrați pe nimic.

Ei bine, aveau să afle toți răspunsul cât de curând.

Pământul se cutremură sub picioarele străinului. În aerul gol se auzi din nou trenul șuierând ca o mie de vulturi țipând a moarte în vânt, iar în urma lui se auzi iar acel tunet prelung mai profund decât al oricărei furtuni. Zgomotul deveni din ce în ce mai puternic, până când pământul uscat al deșertului se crăpă, iar din străfundurile sale se ridică mirosul greu al fumului, însoțit de scrâșnetul metalic al roților pe șine și, în sfârșit, Calea Sulfului.

Trenul era o bestie de foc și tăciuni, de cărbuni și cenușă, un titan al mașinăriilor de oțel ce trona enorm asupra oamenilor și monștrilor cu o grandoare întrecută doar de cea a conductorului însuși. Era o priveliște care-ar fi sucit mințile oricărui muritor. Trenul enorm arunca o umbră de amiază, blocând un colț al soarelui. Sub el se formă o cale ferată. Roțile se rotiră, încetiniră și în sfârșit se opriră tremurând.

Ușile se deschiseră cu un sâsâit și cei doi fură întâmpinați de aburi. Străinul păși în tren, ducând sufletul cowboy-ului către diavolul care verifica biletele. Diavolul aprobă din cap. Sufletul era o plată acceptabilă.

O emoție străină îi flutură în piept când sufletul se îndreptă către ceilalți pasageri înghesuiți în următorul vagon: baroni ai căilor ferate și cerșetori, gentlemeni și pistolari, cowboy și îngeri, toți călătorind cu același tren teribil spre Iad. Străinul se strâmbă și se întoarse înapoi spre diavol în timp ce ușile se închiseră în spatele lui.

– Spune-i șefului tău că a venit Talon și că vrea să-i vorbească. Se strâng Solii.

Diavolul păli și plecă repede, lăsându-l singur în aerul stătut al trenului care aștepta pe șine ca o mașinărie nerăbdătoare. Conductorul trenului era un om neobișnuit, cu gusturi extravagante și o voință care nu lăsa loc de compromisuri. Fiecare geam avea filigrane de argint, fiecare draperie era din catifea prețioasă. Biletul pentru Calea Sulfului era scump în toate sensurile.

Din colțul ochiului, Talon văzu pe cineva privindu-l din ușa următorului vagon. Strânse din dinți.

– La ce te uiți? mârâi el, dar sufletul cowboy-ului nu se mișcă de acolo.

Mânia îi clocotea în inimă, neputincioasă, o reamintire a faptului că odată nu avusese așa ceva și îi era mai rău acum că primise una. Merse spre suflet și-l privi în ochi așa cum o făcuse când individul era în viață, dar bărbatul nu se mai feri de focul ce ardea în privirea lui Talon. Părea indiferent.

– Vrei să-mi cer scuze?

Sufletul continuă să se uite fix.

– Vrei să spun ceva?

Sufletul continuă să se uite fix.

– Îmi pare rău! Na. Ești fericit?

Sufletul continuă să se uite fix.

Talon scuipă și întinse mâna să prindă umbra gâtului cowboy-ului...

Iar sufletul ridică și el mâna către obrazul lui Talon și-i șterse o lacrimă de sub ochi.

Talon nu mai simțise niciodată nevoia de a plânge – un gest pe care-l credea jalnic, întrupând toată tristețea fățarnică a îngerilor și a oamenilor pentru viețile pierdute care niciodată nu fuseseră de drept ale lor. Însă toată ploaia care nu atinsese niciodată deșertul căzu în pieptul lui, o furtună de neoprit ce amenința să umple Vestul de lacrimi și să-l înece pe loc.

Talon se smulse de lângă suflet și privi pe geam către ce lăsase în urmă: drumul singuratic spre Progres, o ploscă goală, privirea fixă a unui trup care fusese odată un om viu, precum și o cireadă de vite cu privirile pierdute care treceau peste cadavrul ciobanului lor în timp ce pășteau pământul sterp, căutând plante cât de mici între penele albe, murdărite de sânge și sulf.

Poate că toți meritau ce avea să vină.