Proba măștilor

Sivir privește de la fereastră frunzele care cad și bea ceai aromat cu petale de trandafir. Lichidul din ceașcă îi dansează gingaș pe limbă. Petalele din el sunt roz și delicate. Aerul e încremenit, cerul e cenușiu, iar sub podeaua de stuf a casei lui Sivir e pământul dur, care o ține ancorată într-o singură realitate.

Aici sunt noroiul, iarba, bordeiele și sătenii pe care îi știe de o viață; e în căsuța ei din sătucul numit Sugiru. Lumea nu poate fi o oglindă, se gândește Sivir. E stabilă. Concretă.

Lumea lui Sivir nu reflectă nimic.

Evită să privească în colțul camerei.

Acum, acolo se află un obiect. Poate că era acolo și înainte. Poate o să mai fie și mâine. Un inel auriu, făurit cu măiestrie, pe care se disting modele complexe – sau o roată monstruoasă cu spițe tăioase. E o busolă, o stea, o armă și o cheie. Fusese îngropat, după cum îi spusese cineva, iar acum nu mai era.

Orele se scurg una după alta. Sivir bea ceai aromat cu petale de trandafir, iar cana pe care o duce la buze nu se golește niciodată. Nu se luminează niciodată de ziuă, iar frunzele de la fereastră nu încetează să cadă. Orele se transformă-n zile. Zilele, în ani. Sivir încearcă să se ancoreze în camera aceasta micuță, în căsuța ei dintr-un sătuc aflat pe o insulă izolată; privește fix, iar mușchii îi urlă.

Aruncă o privire cu coada ochiului spre colțul camerei. Inelul a început să se lărgească.

Toate sinapsele din corpul ei îngheață. Centrul cercului se prăbușește într-un ocean de negură lichidă. Un vid fără stele încadrat în auriu se întinde în spatele unui orizont negru și infinit. Un pescar bătrân, a cărui siluetă contrastează cu abisul inelului, așteaptă să întâlnească privirea vie a lui Sivir. Rânjește și își arată sutele de dinți.

Cu gesturi precise, pescarul se întoarce și își aruncă sulița în vid; firul urcă și tot urcă, apoi se scufundă în apele de obsidian. Inelul continuă să se mărească, iar din centrul său țâșnește un lichid vâscos care umple întâi camera, apoi casa; în cele din urmă, se revarsă afară prin ferestre și uși. Inelul spintecă acoperișul casei lui Sivir, taie fațada clădirii și desparte de insulă stânca de sub căminul ei. În timp ce cade în mare, Sivir observă că în jurul ei nu e de fapt nimic; deodată, pescarul prinde ceva în abisul de sub ea.

Ușurel, cu mare atenție, începe să tragă captura înapoi.

Sivir mângâie cu degetul marginea inelului auriu. Deși pielea i se despică, nu simte durerea și oftează ușurată. Privește cum sângele îi pătrunde în metalul inelului, cum își întinde tentaculele purpurii pe gravurile labirintice de la suprafață, curgând către golul din centrul său. Inelul se retrage; portalul se închide, iar întunericul bolborosește fără vlagă și apoi dispare.

Sivir privește de la fereastră frunzele care cad și bea ceai aromat cu petale de trandafir. Norii încep să se destrame; dimineața se transformă-n zi, iar copacii nu se mai leagănă în vânt. Pe ceașcă sunt urme de sânge, iar pe podea sunt dâre negre.

Mai sunt trei zile până răsare luna sângerie, iar două fete gemene au dispărut în timpul nopții de pe plajă. Ziua continuă. Sivir își aduce aminte de durerea înțelepților, cum țipetele lor sfâșiau liniștea serii, de înmormântările cu care umpluseră marea de felinare de hârtie – o tradiție veche, menită să ghideze sufletele morților spre casă. Trupurile fetelor nu fuseseră găsite.

Sivir privește inelul din colțul camerei.

Nu scoate niciun zgomot. Momentan, pare satisfăcut.

Îi luase ore în șir să dezgroape inelul din pădure. Fusese atât de absorbită, încât aproape își tăiase mâna când îl văzuse scânteind, la baza unei stânci. Se uită la cer; ziua aproape a trecut, însă nu știe cum și de ce a ajuns acolo.

Poate că Sivir a dus inelul în sat? Nu mai ține minte. Amintirile îi par distante și străine, ca și cum le-ar vedea pe fundul unui lac în care îi e imposibil să intre. Sivir duce inelul în partea cealaltă a insulei și îl îngroapă în nisip. Sivir aruncă inelul în mare.

Inelul își găsește mereu drumul înapoi spre ea, înapoi în colțul prăfuit al camerei. Când Sivir îl privește, inelul se deschide din nou și din nou; într-o noapte neagră ca smoala, pescarul cel bătrân o privește, apoi scoate la suprafață o oroare fără nume din străfundurile lumii.

Uneori, Sivir are impresia că a murit. Pipăie brățările din scoici pe care le are în buzunar; sunt mici și delicate și o transportă într-un coșmar pe jumătate uitat, în care două fete care se țin de mână alunecă ușor în marea inundată în lumina lunii.

Sivir trăiește lângă o potecă de pe coastă, la marginea uneia dintre insulele liniștite ale arhipelagului. E suficient de departe de Sugiru încât să se detașeze de gâlceava zilnică de acolo, dar destul de aproape încât să facă în continuare parte din comunitate. Când Sivir privește în jos, dincolo de țărmul stâncos, se vede pe sine zdrobită de stânci. Cineva o privește de pe plajă; e o altă Sivir, una cu mâinile înnegrite de sângele a sute de oameni.

Sivir se trezește pe un pat de paie; mai sunt două zile până răsare luna sângerie. O altă Sivir se află pe hol, ținând strâns inelul auriu, într-o mână zdrențuită. În cealaltă are o mască din lemn împodobită cu un corn și pictată cu figura unui demon, pe care și-o așază pe față. Sivir închide ochii; când îi deschide, e din nou singură.

Deseori, amintirile ei se suprapun. Vaste perioade de timp trec într-o clipită; în ultima vreme, se trezește afară, privind cerul gol și nemărginit. Se plimbă prin sat și îi salută pe locuitori; colindă codrii și se bucură de liniștea de acolo. Când își privește picioarele, descoperă craniul deformat al unui bărbat pe care-l văzuse cu doar o oră înainte, dar când reușește să se trezească, e în port, iar omul e în fața ei și pare cuprins de îngrijorare. Sivir își imaginează cum ar fi să îl sugrume sau să îi sfâșie gâtul cu dinții.

Degetele i se lungesc și i se contorsionează, iar oasele îi străpung pielea într-o explozie roșiatică. Din cap îi răsare o pereche de coarne monstruoase; pielea i se crapă, pe măsură ce crisalida corpului ei muritor cedează, dezvăluind adevăratul trup de dedesubt. Prin ochiul ei înflăcărat, Sivir urlă, înspăimântând creaturile din împrejurimi. Pășește contra direcției în care se învârte lumea. Picioarele ei străbat timpul, iar ghearele ei sfâșie mulțimea de suflete care imploră și urlă. Dărâmă pereții unei clădiri și se năpustește asupra creaturilor fricoase dinăuntru; le soarbe țipetele, iar râurile de sânge curg din umbra ei monstruoasă și se varsă în mare.

Acum, Sivir e pe plajă, ținând în mâini brățările din scoici ale unor fete moarte.

Se lasă noaptea. Razele soarelui încep să dispară sub o pătură de stele reci, iar Sivir stă față în față cu nemărginirea neagră a oceanului. Valurile se sparg de țărmurile lumii ei.

Sulița pescarului cântă într-un vid fără sfârșit. Când o aruncă, lumina și sunetele dispar; apoi, se scufundă în abisul de sub el. Marea lui e nesfârșită – reflexia geamănă a nimicului infinit, mormântul unei epoci pierdute și uitate. Zâmbește, iar rânjetul îi e precum cel al unui rechin înfometat.

Prada trage de cârlig, iar pescarul începe să scoată la suprafață o siluetă imensă.

Centimetru cu centimetru, secundă după secundă, silueta cât un munte începe să se ivească de la marginea orizontului dezolant al pescarului. E un bastion, o fortăreață, un soare; un puroi gros și negru se revarsă la nesfârșit din siluetă. E ca un zid impenetrabil de întuneric, scos la suprafață din vreun abis oceanic. Vârful suliței se eliberează din suprafața obiectului. Acum, în el e o mască de lemn.

Mai e doar o zi până răsare luna sângerie, iar Sivir își pune masca.

În același timp, Sivir este Sivir și nu e.

În licărul roșiatic al lunii sângerii, Sivir se plimbă pe ulițele unui sat părăsit; într-o mână ține inelul auriu, iar în cealaltă, o mască. Mușchii i se contractă la orice zgomot. Organele ei pocnesc anormal, ca niște pietricele care se ciocnesc unele de altele într-o mare învolburată.

În jurul ei sunt numai cadavre. O mie de păpuși stricate, cu mâinile întinse într-un gest de extaz grotesc; figuri încremenite în mijlocul unui ritual bizar de invocare a zeilor și spiritelor ancestrale. Arată ca o grădină delicată – mâinile lor întinse sunt precum mugurii unei recolte bogate și sinistre, ofrande aduse unor entități mai presus de înțelegere și frică. Unele sunt încă vii; degetele lor încearcă în van să se agațe de ceva.

Luna sângerie se pogoară.

E mai mare decât își imaginase Sivir. Tronează ca o sferă roșie imensă deasupra insulei sale pierdute. Nu se reflectă în mare, căci nimic n-o poate oglindi. Umbrește și devorează adevărata lună, iar foamea îi e de nepotolit.

Sivir aruncă masca de lemn și inelul auriu. Cade în genunchi în fața acestui spectacol macabru. În centrul său, aripile flutură frenetic, iar sângele fierbe. O siluetă măreață începe să prindă contur: progenitura demonică a sufletului geamăn al umanității, un diavol cu chip de om, care alunecă din pântecul de lumină al lunii gestante. Creatura se prăbușește-n valuri; are în mână o sabie otrăvită, iar aripile biciuiesc aerul cu un zgomot infernal, ca un ghețar care se frânge. Odată era îngropat.

Timp de-o clipă, Sivir se gândește la frunzele de la fereastra ei, la ceaiul aromat cu petale de trandafir și la căsuța ei de pe insula care acum pare infimă. Se gândește la fetele de pe plajă, la trupurile lor zdrobite plutind pe apele înșelătoare și la șoaptele tainice ale unei ființe antice, al cărei nume nu poate fi rostit și care stă în fața ei în această noapte însângerată.

Sivir își ridică fruntea și-și imaginează lumea ca pe o oglindă.

Luna-i mângâie cele două chipuri și le învăluie în lumina ei.