Principiile puterii

Numele meu este Alyssa Roshka Gloriana val-Lokan. Timp de aproape două milenii, strămoșii mei au fost regi în Delverhold.

De-a lungul timpului, generali, națiuni și așa-zise imperii au încercat să ne cucerească, râvnind la bogăția Munților Ironspike. Însă nimeni n-a reușit să pătrundă în cetate. Rând pe rând, armatele s-au ciocnit de zidurile noastre, dar le-am respins de fiecare dată.

Am învins mereu... până în ziua în care Noxusul a ajuns la porțile noastre.

Iar apoi, n-am mai fost regi în Delverhold.

---

În timp ce urca Treptele Triumfului, fata își ținea capul sus. La fiecare doisprezece pași era postată câte o santinelă în uniformă, dar ea continua să privească înainte, fără să șovăie. Chiar dacă se afla pentru prima oară în capitală, Alyssa refuza să se lase impresionată de măreția ei. Se trăgea dintr-o familie nobilă, nu era o simplă provincială. Făcea parte din poporul din Delverhold, iar prin vene îi curgea sânge regesc.

De o parte și de alta a treptelor stăteau de gardă soldați îmbrăcați în armuri din oțel întunecat. Minereul folosit la fabricarea acestora era extras din munții de sub Delverhold. Toate armurile excelente din Noxus își aveau originea acolo, în minele lor. Așa stăteau lucrurile de cinci generații, de când regatul ei fusese cucerit și integrat în imperiul noxian.

În timp ce urcau, vedeau steaguri roșiatice fluturând în aerul uscat al serii. Adierea caldă a vântului aducea cu ea miros de cărbune și de foc. În Noxus, forjele erau folosite aproape continuu.

Înaintea lor se întrevedea Eternul Bastion, cu aerul său întunecat și amenințător.

– Ei își etalează bogăția și decadența, în timp ce noi trăim ca niște cerșetori, îi spuse Oram, fratele ei.

Se uită pieziș la bărbatul care mergea cu pași mari pe lângă ea. Oram Arkhan val-Lokan. Era lat în umeri, avea brațe puternice și știa să mânuiască sabia cu mult talent. După părerea Alyssei, era și arogant și îngust la minte, dar tânăra își ascundea disprețul sub o mască indiferentă. Chiar dacă Oram se născuse cu doar câteva minute înaintea ei, era al doilea în linia de succesiune în Delverhold. Alyssa își știa bine locul.

Oricine își putea da seama că erau gemeni doar uitându-se la ei. Amândoi erau înalți, aveau o constituție atletică și moșteniseră atât ochii reci caracteristici pentru neamul lor, cât și comportamentul mândru al celor născuți în familii nobile. Ambii își purtau părul negru și lung împletit în cozi, aveau tatuaje geometrice pe față și purtau peste armură mantii gri, de culoarea nămolului.

Într-un final, cei doi ajunseră în capul scărilor. Se auzi un fâlfâit de aripi, iar un corb le zbură pe deasupra capetelor. Alyssa aproape că tresări, dar se stăpâni la timp.

– Să-l luăm ca pe un semn rău, frate?

Îl văzu pe Oram încleștându-și pumnii.

– De prea mult timp le umplem vistieriile noxienilor, de prea multă vreme le echipăm soldații, mârâi el fără să facă vreun efort să se ascundă de gărzile din jur. Și toate astea pentru ce?

''Ca să supraviețuim'', își spuse Alyssa, dar își ținu gândurile pentru sine.

Doi războinici îmbrăcați complet în armură îi așteptau lângă imensele uși metalice ale palatului. Stăteau în poziție de drepți și în mâini țineau strâns halebarde terminate în topoare. Alyssa le văzu platoșele cu trei crestături și mantiile și tunicile de culoare roșu închis și înțelese că nu erau gărzi obișnuite.

– Legionari, șopti Oram, iar din voce îi dispăruse aroganța.

Chiar și într-o nație de ucigași, faimoasa Legiune Trifariană era temută și respectată atât de prieteni, cât și de dușmani. Se spunea că, atunci când apărea pe câmpul de luptă, orașe și țări întregi preferau să se predea decât s-o înfrunte.

– Prezența lor ne onorează, spuse Alyssa. Vino, frate. E timpul să facem cunoștință cu Consiliul celor Trei.

---

Primul lucru care le sărea în ochi tuturor celor care pătrundeau în camera de audiență era tronul foștilor împărați ai Noxusului. Era imens, sculptat în obsidian, butucănos și plin de colțuri, iar nenumăratele coloane, sfeșnice și steaguri atârnate în încăpere erau aranjate astfel încât să atragă privirile către el. Domina complet tot spațiul dimprejur.

Însă, de la moartea fostului Mare General al Noxusului, nimeni nu se mai așezase în el.

''Nu de la moartea lui'', se corectă Alyssa. ''De la execuția lui''.

Noxusul nu mai avea împărat, iar pe tron nu mai stătea niciun tiran. Vremea lor se sfârșise.

Înainte să plece din Delverhold, Alyssa fusese informată asupra noii conduceri din Noxus.

''Consiliul Trifarix'', îi spusese înaltul sfetnic al tatălui ei. ''Trei persoane, fiecare simbolizând câte un principiu al puterii: Viziune, Forță și Viclenie. Ideea Consiliului e următoarea: acolo unde o singură persoană ar putea distruge Noxusul prin incompetență, nebunie sau corupție, acum există alți doi conducători care pot s-o tragă la răspundere.''

Alyssei i se părea un concept fascinant, dar încă mai trebuia testat în practică.

Încăperea părea uriașă; putea acomoda peste o mie de petiționari, dar în momentul de față, înăuntru se aflau doar trei persoane așezate la o masă simplă din piatră marmorată, aflată la baza platformei ridicate pe care se afla tronul.

Cei doi războinici taciturni din Legiunea Trifariană îi escortară pe Alyssa și pe fratele ei către masă. Pașii lor răsunau cu ecou pe lespezile reci ale încăperii. Cei trei erau adânciți în discuție, dar când se apropiară frații din Delverhold, conversația se opri. Erau așezați unul lângă celălalt și lăsau impresia că-i judecau în tăcere pe solii care se apropiau.

Pe doi dintre ei, Alyssa îi știa după reputație. Despre al treilea, nimeni nu știa mai nimic.

În centru se afla Jericho Swain, care îi privea ager, aproape fără să clipească. Era renumitul vizionar și noul Mare General. Deși nimeni nu avea curajul să i-o spună verde-n față, unele case nobile încă îl mai credeau doar un uzurpator, pentru că îl detronase pe Boram Darkwill, împăratul nebun. Swain se uită întâi la Oram, apoi la Alyssa, cu o privire ce părea neplăcut de pătrunzătoare. Alyssa rezistă tentației de a privi către mâneca lui stângă, ce era pe jumătate ascunsă sub haina închisă la culoare. Se zvonea că-și pierduse mâna în timpul invaziei eșuate din Ionia, unde i-ar fi fost retezată de o vrăjitoare din arhipelagul fermecat.

În dreapta lui stătea Darius, legendara mână dreaptă a Noxusului, conducătorul Legiunii Trifariene și noul comandant al tuturor armatelor imperiului. Era întruchiparea forței înseși. Swain avea o postură rigidă și dreaptă, însă Darius se lăsase pe spate și bătea darabana pe speteaza scaunului său din lemn cu degetele înmănușate în oțel. Avea brațe masive și o expresie aspră întipărită pe figură.

Cel de-al treilea personaj – cunoscut doar ca ''Cel-fără-chip'' – era o enigmă. Nu făcea nicio mișcare și era acoperit din cap până-n picioare de o robă voluminoasă, cu o mulțime de falduri. Pentru a-și ascunde identitatea, purta o mască dintr-un material lucios și închis la culoare, ce avea o expresie împietrită. Până și fantele pentru ochi erau acoperite cu o țesătură neagră, iar mâinile și le ținea ascunse în mâneci groase. Alyssei i se părea că masca era puțin feminină, dar poate că avea impresia asta doar din cauza felului în care cădea lumina.

Darius le făcu semn cu bărbia legionarilor care-i escortaseră. În semn de salut, cei doi războinici se loviră în piept cu pumnul, apoi se retraseră șase pași, lăsându-i pe Alyssa și pe fratele ei față în față cu consiliul Trifarix.

– Luați loc, vă rog, le spuse Swain, indicând scaunele din fața lui.

– Prefer să stau în picioare, Mare General, îi răspunse Oram.

– Cum dorești.

Alyssa ajunse la concluzia că Marele General avea o latură clar amenințătoare, de animal prădător, chiar dacă la prima vedere era doar un schilod care se apropia de bătrânețe.

– Oram și Alyssa val-Lokan, al treilea și al patrulea vlăstar ai guvernatorului din Delverhold, continuă Swain. Ați bătut cale lungă din Munții Ironspike până aici. Presupun că nu e o vizită de curtoazie.

– Am la mine sigiliul tatălui meu și vorbesc cu glasul său, îi răspunse Oram.

– Atunci dă-i drumul odată, mârâi Darius, cu o voce ca a unui lup. Lasă formalitățile. Suntem în Noxus, nu la vreo curte nobilă.

Spre deosebire de accentul cultivat al lui Swain, al lui Darius era aspru și grosolan. Suna ca un om de rând. Alyssa aproape că simțea disprețul radiind dinspre fratele ei.

– De decenii întregi, Delverholdul slujește imperiul cu loialitate, rosti Oram, exagerându-și accentul nobil; probabil încerca să pară superior, dar Alyssa se îndoia că-i o mișcare bună. Cu aurul nostru, purtați campanii de cucerire. Cu fierul nostru, echipați cetele de război ale imperiului. Inclusiv pe războinicii din Legiunea Trifariană.

Darius nu părea impresionat.

– Cele mai bune armuri sunt făcute din minereul Munților Ironspike. N-aș alege nimic altceva pentru soldații din Legiune. Ar trebui să vă mândriți cu asta.

– Ne mândrim, înălțimea ta, răspunse Alyssa.

– Înălțime? Nu m-am născut domnitor, nici al vostru, nici al nimănui.

Swain zâmbi și ridică o mână.

– Ce vrea să spună e că, în Noxus, nimeni nu se naște mai presus de alții. Statutul unui om nu este hotărât de familia în care s-a născut, ci de faptele sale.

– Desigur, răspunse repede Alyssa, blestemându-și gafa.

– Trudim ca niște sclavi în întunericul minelor din adâncul munților, continuă Oram. Iar zi de zi, minereurile obținute prin munca noastră ne sunt luate în caravane enorme, ce se întorc goale. De abia putem să ne hrănim...

– Serios? rosti Swain cu o ridicare de sprânceană. Te rog, arată-mi palmele tale.

– Poftim? spuse Oram, surprins.

– Arată-ne mâinile tale, băiete, continuă Darius, sprijinindu-se de suprafața lăcuită a mesei care-i despărțea. Arată-ne mâinile alea cu care trudești în praf și în întuneric sub fortăreața voastră din munți.

Oram își încleștă maxilarul și refuză să se conformeze.

Darius râse disprețuitor.

– Ăsta n-a muncit o zi în toată viața lui. Nici ea. Dacă aveți bătături, sigur nu-s de la muncă grea.

– Nu permit să-mi vorbească așa un... începu Oram, dar Alyssa îi puse o mână pe umăr pentru a-l opri.

Mânios, Oram i-o dădu la o parte, dar nu-și termină gândul.

– Zăcămintele scad pe zi ce trece, continuă el cu o voce mai cumpătată. Dacă vom continua așa, în curând nu vom mai avea ce să minăm. Ar fi o situație absolut regretabilă și pentru noi, dar mai ales pentru armatele Noxusului. Trebuie făcut un compromis.

– Spune-mi, Oram Arkhan val-Lokan, câți luptători trimite fortăreața Delverhold ca să lupte în numele Noxusului? îl întrebă Swain. Încearcă să aproximezi. Cam câți luptători pe an?

– Niciunul, domnule, dar asta contează mai puțin. Poporul nostru slujește imperiul mai bine prin minerit și prin păzirea frontierelor de la nord împotriva atacurilor barbarilor. În asta constă adevărata noastră valoare pentru Noxus.

Swain oftă.

– Din toate provinciile, orașele-stat și națiunile care s-au plecat în fața Noxusului, fortăreața Delverhold e singura care nu trimite nici măcar un soldat pentru a se înrola în cetele noastre de război. Sângele vostru nu se varsă pentru binele imperiului. Nu a fost vărsat absolut niciodată pentru binele imperiului. Acest compromis nu vă mulțumește?

– Nu, nu ne mulțumește, îi răspunse Oram cu o voce tăioasă. La porunca tatălui nostru, am venit să renegociem dările. Dacă nu putem ajunge la o înțelegere, provincia Delverhold se va vedea forțată să-și reconsidere apartenența la imperiul noxian.

Dintr-o dată, în încăpere se așternu liniștea. Chiar și Darius încetă să mai bată darabana.

Alyssei îi dispăru culoarea din obraji și își privi fratele cu groază. Nu se aștepta la așa ceva și o luă cu amețeală numai când se gândi la implicații. Cel-fără-chip continuă să o privească fix din spatele măștii lucioase.

– Am înțeles, spuse Swain într-un sfârșit. Cred că știu adevăratul motiv pentru care v-a trimis tatăl vostru aici, dar întrebarea e: voi știți?

Oram îi făcu Alyssei un semn cu capul.

– Arată-le, îi porunci, iar ochii îi scăpărară de mânie.

Alyssa inspiră adânc și scoase o cutie de pergamente. O desfăcu cu degetele tremurânde și scoase din ea un pergament vechi, pe care erau așternute slove unghiulare în proto-noxiană. Pe el se puteau desluși atât sigiliul Delverholdului, cât și blazonul stacojiu al Noxusului. Așeză pergamentul pe masă și îl netezi, apoi își reluă locul lângă fratele ei, deși cu o jumătate de pas în spatele lui, după cum dictau tradițiile din Ironspike.

Darius nu părea interesat de document, dar Swain și Cel-fără-chip se aplecară înainte să-l vadă. Din nou, Alyssa încercă să-și dea seama cine se ascundea în spatele acelei măști.

– Acum optzeci și șapte de ani, când regatul Delverhold s-a supus imperiului noxian, strămoșii noștri au renunțat la drepturile lor de suverani și au jurat credință tronului Noxusului, adică exact tronului care stă liber în fața mea, continuă Oram.

Darius îi aruncă o privire fioroasă.

– Așa, și?

– După cum puteți vedea, condițiile în care ne-am declarat loialitatea sunt clare. Ultimul om care a ocupat tronul a murit acum mai mult de șapte ani, spuse Oram și făcu un semn către platforma pe care stătuse odată conducătorul imperiului. Tatăl nostru e de părere că acest pergament nu mai are acum nicio valoare. Delverholdul nu mai e obligat să vă plătească dările, dar într-un gest de bună-credință, a continuat s-o facă. Cu toate astea, dacă nu reușim să ajungem la un compromis, ne vom simți obligați să ne retragem din imperiu. Nu vom mai proteja regiunea Ironspike.

Alyssa își dorea să-și întoarcă privirea, să fugă, dar se simțea paralizată. Tot ce putea face era să aștepte reacția membrilor consiliului.

– Istoria îi reține doar pe învingători, îi avertiză Darius. Alături de Noxus, numele vostru va dăinui mereu. Împotriva noastră, vă așteaptă doar moartea și uitarea.

– Nicio armată n-a reușit să pătrundă în fortăreața Delverhold, îi răspunse Oram. Nu uitați, strămoșii noștri v-au deschis porțile de bunăvoie. S-a evitat vărsarea de sânge.

– Băiete, te cam joci cu focul, zise Darius, făcând un semn către războinicii din spatele Alyssei și al lui Oram. Doar doi soldați din Legiunea Trifariană ar fi suficienți pentru a vă cuceri prețiosul Delverhold. Nici măcar nu m-aș deranja să merg cu ei.

Ca pentru a-i accentua spusele, cei doi legionari loviră cu halebardele în podea, iar sunetul reverberă în toată încăperea ca un tunet.

Oram râse disprețuitor, dar Alyssa își făcea griji din cauza încrederii lui Darius. Nu părea genul de persoană care să facă amenințări deșarte.

– Ajunge, rosti Swain și făcu un gest cu mâna. Hai să vedem ce înțelegeți voi prin acest ''compromis''.

---

În momentul în care Alyssa și Oram părăsiră palatul, luna argintie trecuse de zenit. Porniră către moșia din apropiere, baza lor de operațiuni din capitală.

Alyssa era tăcută și cufundată-n gânduri, iar în stomac simțea un gol. În schimb, fratele ei părea plin de energie după întrevederea cu conducătorii Noxusului.

– Swain va fi de acord cu condițiile noastre! Sunt absolut sigur! E conștient că provincia Delverhold e prea importantă ca să-și permită să o piardă.

– E o nebunie, murmură Alyssa. Am venit aici ca să-i amenințăm? Ăsta era planul tău?

– Nu, era planul tatei.

– De ce nu mi-ai spus și mie?

– Dacă ți-aș fi zis, ai fi fost de acord cu el?

– Normal că nu, îi răspunse Alyssa. E un plan absurd. Puteam la fel de bine să ne oferim voluntari pentru următorul Carnaj...

– Dacă Swain și încă un membru al consiliului sunt de partea noastră, atunci ne vor accepta termenii, spuse Oram, fără a-i lua în seamă spusele. Așa funcționează consiliul Trifarix. Ca să nu ajungă niciodată în impas, doar doi dintre ei trebuie să cadă de acord asupra unei decizii.

– Darius nu va fi niciodată de acord.

– Darius e o potaie impertinentă. Crede că ne poate cuceri cu doi legionari? S-o creadă el! Dar da, mi-e teamă că ai dreptate. Dacă el nu e de acord, singura noastră șansă este Cel-fără-chip. Viitorul nostru depinde de votul omului din spatele măștii.

– Atunci tot ce ne rămâne de făcut e să așteptăm să ne decidă soarta, spuse Alyssa, cu un strop de amărăciune în voce.

În ochii lui Oram se zări o umbră de ferocitate.

– Nu neapărat.

Pe măsură ce fratele ei îi explica planul, golul din stomacul Alyssei se adâncea din ce în ce mai mult.

---

Mai erau câteva ore până se crăpa de ziuă, dar Alyssei îi era deja prea cald. Conducea o formație de luptători din Delverhold pe străzile capitalei și purta un coif din oțel întunecat bine strâns pe cap, iar părul îi era deja năclăit de sudoare.

Erau doisprezece în total și toți purtau mantii și glugi peste armuri. Toți erau înarmați cu arbalete, iar la cingătoare aveau atârnate săbii. În capitală veneau cete de război din toate colțurile imperiului, deci și dacă erau depistați, armele lor n-ar fi ieșit în evidență. Cu toate astea, Alyssa avea sentimentul că cineva îi urmărea.

Mai mult, simțea că acel cineva le cunoștea intențiile.

Străzile și aleile Noxusului erau înguste și întortocheate, menite să-i oprească și să-i frustreze pe invadatorii care ar fi reușit să treacă de zidurile sale exterioare. Acoperișurile erau netede și crenelate; semănau cu parapetele unui castel și le permiteau soldaților de deasupra să-i domine pe inamicii de dedesubt. Alyssa privi cu grijă către acoperișurile întunecate. Oricine se putea ascunde acolo, urmărindu-i. Nu era imposibil să fie prinși într-o ambuscadă...

O pasăre neagră zbură pe deasupra ei, iar Alyssa se opri brusc, ridicându-și arbaleta către ea, gata să tragă. Se blestemă în gând pentru faptul că se speria și de umbra ei, apoi le făcu semn însoțitorilor ei să meargă mai departe.

''E o idee proastă'', își spuse Alyssa pentru a douăzecea oară de când părăsise moșia.

Îi spusese și fratelui său același lucru, dar nu putuse să-l convingă. ''Asta e dorința tatălui nostru'', îi spusese Oram. Ori se întorceau acasă cu o nouă înțelegere, ori nu se mai întorceau deloc. Nu exista o a treia variantă.

Cu cât Alyssa se gândea mai mult la planul bătrânului guvernator, cu atât i se părea mai limpede. Era clar. Erau șanse mari ca ea și fratele ei să fie capturați și executați, dar de ce l-ar fi afectat prea mult pe tatăl lor? Niciodată nu le arătase prea multă dragoste. Îl preferase mereu pe Herok, moștenitorul lui, fratele cel mai mare al Alyssei. Dacă erau prinși, iar consiliul Trifarix încerca să-i țină ostatici pentru a forța provincia Delverhold să rămână în Noxus, era evident care ar fi fost decizia tatălui lor.

Nu i s-ar fi părut o problemă să-i sacrifice pe Alyssa și Oram.

Pe măsură ce se apropiau de Altarul Lupului, aflat lângă parapetele sudice ale Eternului Bastion, cei doisprezece au avut grijă să rămână ascunși în umbre. Fratele ei se afla la câteva străzi spre est, împreună cu alți războinici.

În săptămânile de dinainte ca cei doi și suita lor să sosească oficial în capitală, spionii lor supravegheaseră palatul, observând cine și când venea și pleca. Una dintre informații fusese deosebit de interesantă, iar acum Alyssa și fratele ei acționau pe baza ei.

Se apropiau de țintă. Alyssa ridică o mână, iar războinicii din Delverhold se aliniară în jurul ei, oprindu-se în umbra unui pasaj îngust care ducea către Altarul Lupului, un turn înalt, fără pereți. Fiecare nivel era susținut de coloane din piatră neagră. În centrul turnului trona o statuie, un lup din obsidian de cincisprezece metri înălțime.

Așteptară tensionați cam un minut, apoi văzură în depărtare două scântei de lumină. Era semnalul: o sabie lovită de cremene. Oram era pe poziții, iar drumul era liber.

– Să mergem, rosti Alyssa printre dinți.

Grupul ei porni în viteză prin zona descoperită, alergând către Altar cu ochii în patru după străjeri. Nu se vedea niciunul prin preajmă. Grupul fratelui ei părea să-și fi făcut treaba.

Alyssa începu să urce treptele altarului, făcându-le semn războinicilor săi să se împrăștie. Aceștia intrară în altar și înconjurară statuia lupului. Se rezemară de coloane, ascunși în umbre, și începură să aștepte.

Alyssa își ridică privirea. Datinile străvechi din Valoran vorbeau de moarte ca având un caracter dual: Mielul celor ce se stingeau pașnic și Lupul sfârșiturilor violente. În Noxus, cel din urmă era onorat cu mai multă rigoare și pompă. Într-un imperiu care venera puterea, o moarte liniștită nu era și una onorabilă.

Alyssa încercă să-și calmeze respirația și să-și liniștească bătăile inimii. Mâinile îi erau transpirate, așa că și le șterse de mantie.

Așteptarea era cea mai grea parte a oricărui plan.

Mai aruncă o privire împrejur; era atât de întuneric, încât aproape că nu-și vedea războinicii. Foarte bine. Dacă erau descoperiți prea devreme, totul urma să fie în van. Alyssa își trase peste coif un șir de zale fine, care-i acopereau ochii și îi ascundeau chipul.

Departe, un turn de pază vesti ora patru. Alyssa se pregăti sufletește. Dacă informația spionilor era corectă, ținta urma să apară din moment în moment...

Chiar atunci, ca la comandă, se ivi o persoană îmbrăcată într-o robă groasă.

Venea dinspre Eternul Bastion și era acompaniată de patru gărzi ale palatului. Era îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, așa că era aproape invizibilă în întunericul de dinaintea zorilor.

Era cel de-al treilea membru al consiliului Trifarix – Cel-fără-chip.

Acesta păși încet către altar, uitându-se încoace și încolo de parcă ar fi scrutat umbrele. Avea mâinile împreunate în față, ascunse de mânecile lungi și groase.

Gărzile se opriră la baza altarului. Cel-fără-chip păru să schimbe cu ele câteva cuvinte, dar Alyssa era prea departe ca să audă ce le spunea. Apoi, silueta mascată își continuă singură drumul, ca și cum ar fi vrut să se închine la Altarul Lupului.

Deși cei mai frecvenți vizitatori ai altarelor marțiale din capitală erau luptătorii din cetele de război și gladiatorii, chiar și birocrații, negustorii și servitorii aduceau deseori ofrande. Conform observațiilor spionilor, Cel-fără-chip vizita acest altar la ora patru din fiecare a cincea zi, apărat mereu de gărzi și de întuneric.

Din fericire, spre deosebire de soldații din Legiunea Trifariană care erau loiali până la moarte, gărzile palatului puteau fi cumpărate.

În timp ce silueta mascată se apropia de statuie, Alyssa ieși din umbre. Ca la un semnal, gărzile pe care le mituise se întoarseră din drum și porniră către Eternul Bastion. Alyssa își aținti arbaleta către Cel-fără-chip și păși prudentă în lumina pâlpâitoare a torțelor din jurul statuii.

– Nu mișca și nu scoate niciun sunet, îi zise ea printre dinți. Gărzile te-au părăsit. Asupra ta sunt ațintite douăsprezece arbalete.

Personajul îmbrăcat în robă scoase un sunet înfundat, poate surprins, iar apoi făcu un pas spre ea. Alyssei i se păreau ciudat de familiare și vocea, și modul în care se mișca...

– Stai pe loc! zise Alyssa, iar Cel-fără-chip înlemni.

Nimeni din Noxus nu părea să știe cine era cel de-al treilea membru al consiliului Trifarix. Sau cel puțin, nimeni dintre cei interogați de Alyssa și de Oram nu știa. În asta consta puterea decepției, a principiului Vicleniei din Consiliul celor Trei.

Însă Alyssa intenționa să-i afle singură identitatea.

''Trebuie să obținem un avantaj împotriva lor'', îi spusese fratele ei. ''Dacă putem afla identitatea Celui-fără-chip, o putem folosi în favoarea noastră.''

– Nu vrem să-ți facem rău, îi spuse Alyssa cu tot curajul de care era în stare. Dacă-ți dai jos masca, nu vei păți nimic.

Silueta cu glugă aruncă o privire în jur. Părea să-și caute din priviri gărzile sau poate voia să descopere unde stăteau ascunși războinicii cu arbalete de care pomenise Alyssa. Apoi, începu să pășească iar spre ea, până aproape că ajunse în bătaia armelor; mâinile îi erau în continuare ascunse vederii.

Alyssa își aținti arbaleta către pieptul siluetei.

– Nu. Fă. Niciun. Pas.

Cel-fără-chip scoase încă un sunet înfundat și scutură din cap cu forță. Alyssa își miji ochii.

Apoi expiră încet, dându-și seama ce se întâmpla de fapt.

– Aha. Atunci, e mai simplu.

Apăsă pe trăgaciul arbaletei, iar săgeata trecu prin gâtul persoanei cu chipul ascuns.

Unul dintre războinici se repezi către ea și o imploră să fugă.

– Trebuie să plecăm, îi spuse. Trebuie să părăsim orașul înainte să se crape de ziuă, înainte să se afle ce s-a întâmplat.

– Deja e prea târziu, îi răspunse Alyssa.

Îngenunche lângă silueta ce gâfâia întinsă pe pământ. Sub ea începuse să se formeze o baltă de sânge. Alyssa văzuse de-a lungul vieții suficiente răni și știa că aceea avea să fie fatală.

Întinse o mână și înlătură masca.

Din spatele ei o privea chiar Oram.

Fața îi era palidă, ochii îi erau sălbatici, iar peste gură îi fusese trecut un căluș. Tremura și se zbătea în ghearele morții. Tresăririle îi făcură mânecile să alunece spre coate, iar Alyssa observă că mâinile îi fuseseră legate cu o sfoară groasă.

În ultimul său moment de viață, își mută privirea dinspre sora lui către statuia imensă a Lupului ce trona deasupra lor.

Legionarii sosiră chiar atunci, sărind din umbre și înconjurând altarul.

---

Soarele era sus pe cerul senin, trimițându-și razele prin ferestrele înguste ale camerei de audiență.

Alyssa se găsea din nou în fața consiliului Trifarix și, chiar dacă avea mâinile încătușate, își ținea capul sus. Membrii consiliului o studiau cu atenție. În acel moment, masca lipsită de expresie a Celui-fără-chip o intimida mai mult decât ceilalți doi.

Într-un final, Swain rupse tăcerea.

– O să vorbesc fără ocolișuri, îi spuse el. Provincia Delverhold este foarte valoroasă pentru Noxus, dar nu atât de valoroasă încât să cedăm în fața pretențiilor și amenințărilor guvernatorului său. Dacă am face-o, ar însemna că suntem slabi. În curs de o săptămână, alte zece provincii și-ar lansa propriile pretenții. N-am fi acceptat niciodată condițiile voastre. După cum știai și tu.

– Da, eu știam, mărturisi Alyssa, dar e clar că fratele meu nu.

– Atunci, nu putem decât să ne întrebăm... cum se face că o tânără inteligentă cum ești tu a fost de acord cu un plan atât de evident și grosolan?

– A trebuit să-mi fac datoria, îi răspunse Alyssa.

– Datoria față de imperiu e mai importantă decât cea față de familie, continuă Swain.

Alyssa i se păru că expresia lui Darius se întunecă la auzul acelor vorbe. Chiar și așa, mâna dreaptă a Noxusului nu spuse nimic.

– Sunt complet de acord, rosti Alyssa. De aceea am apăsat pe trăgaci când mi-am dat seama că sub mască era fratele meu.

Swain se întoarse către Cel-fără-chip.

– O mișcare riscantă, să-ți legi și să-ți deghizezi prizonierul. O puteam testa și altfel.

Apoi, se întoarse către Alyssa.

– Te rog, fă-mi hatârul și spune-ne mie și celorlalți membri ai acestui consiliu de ce ți-ai omorât cu bună știință propriul frate?

– Tatăl meu ne-a trimis aici ca să murim. S-ar fi folosit de moartea noastră pentru a justifica închiderea porților Delverholdului în fața Noxusului.

– Continuă.

– Frații mei și tata sunt niște nătărăi. Au fost orbiți de dorința de a ajunge din nou regi peste Munții Ironspike, la fel ca strămoșii noștri. Ne-ar fi condamnat poporul la moarte pentru o aspirație meschină.

Pe fața lui Swain se zări umbra unui zâmbet tăios și rece.

– Atunci, Alyssa Roshka Gloriana val-Lokan, ce propui ca alternativă?

---

În momentul în care Alyssa pătrunse pe ușile încăperii, guvernatorul val-Lokan își ridică privirile cu furie evidentă.

– Ce-i asta? o întrebă amenințător, ridicându-se în picioare. Te întorci fără să îmi dai de știre? Oram unde e?

În spatele Alyssei stăteau doi războinici din Legiunea Trifariană, înalți și impunători în armura din oțel Ironspike. Aveau halebardele pregătite.

Lângă tatăl ei se afla Herok, moștenitorul din Delverhold. În ochi i se citea spaima.

– Gărzi! strigă guvernatorul. Opriți-i!

Însă gărzile sale personale nu schițară niciun gest ca să-l ajute. Reputația Legiunii era bine cunoscută pe tot teritoriul Valoranului, chiar și printre cei care nu luptaseră cu ei sau împotriva lor. Autoritatea soldaților ei era chiar cea a mâinii drepte a Noxusului. Dacă li te opuneai, sfidai consiliul Trifarix.

Alyssa se gândise mult la cuvintele lui Darius, aceleași cuvinte de care râsese fratele ei.

''Doar doi soldați din Legiunea Trifariană ar fi suficienți pentru a vă cuceri prețiosul Delverhold.''

Se dovedea acum că nu exagerase deloc.

– Ce ai făcut? șuieră tatăl ei și se afundă iar în scaun.

– Ce trebuia.

Alyssa scoase un pergament răsucit, scris de puțină vreme, pe care se afla sigiliul Noxusului – sigiliul consiliului Trifarix. Îl trânti pe masă în fața tatălui ei, care tresări violent.

– La ordinul Marelui General, te eliberez din funcție, zise Alyssa. De acum înainte, eu voi guverna provincia, pentru binele imperiului.

– Tu? râse tatăl ei. Delverholdul n-a fost condus niciodată de-o femeie!

– Poate că a sosit timpul ca situația să se schimbe. Trebuie să fim conduși de cineva interesat de viitorul poporului nostru, nu de niște oameni obsedați de regi și de o glorie demult apusă.

Alyssa făcu un gest din cap, iar tatăl ei fu înșfăcat chiar de propriile sale gărzi.

– Nu poți face asta! urlă guvernatorul. Sunt tatăl tău! Sunt domnitorul tău!

– Nu ești niciun domnitor, zise Alyssa. Nici al meu, nici al nimănui.