Consecințe

Primele raze ale dimineții luminau acoperișurile Mărețului Oraș, colorând piatra palidă în auriu. Nu bătea nici măcar o pală de vânt. Ciripitul blând al păsărilor matinale și murmurul șoptit al orașului de dedesubt, care se trezea încet-încet la viață, erau singurele sunete care răzbăteau până pe terasele înalte ale grădinii din estul cetății.

Xin Zhao stătea așezat cu picioarele încrucișate pe o platformă de piatră și cu mâinile rezemate de sulița din poală. Privea în jos spre nivelurile inferioare ale grădinii, peste crestele zidurilor, spre capitala Demaciei, care se vedea în spatele lor. De obicei îl calma să vadă soarele răsărind deasupra patriei lui adoptive, dar nu și astăzi.

Avea mantia arsă pe alocuri și murdară de sânge, iar armura îi era deformată și plină de zgârieturi. Pe față îi atârnau șuvițele care-i ieșiseră din coc, iar culoarea lor negru cu gri trăda faptul că nu mai era chiar tânăr. În condiții normale, s-ar fi spălat deja, pentru a scăpa de transpirație, de sânge și de mirosul de foc. Și-ar fi trimis armura la fierari pentru reparații și și-ar fi făcut rost de o mantie nouă. Când ești seneșalul Demaciei, chiar contează cum arăți.

Dar condițiile nu erau deloc normale.

Regele murise.

Fusese cel mai onorabil om pe care-l cunoscuse Xin Zhao vreodată; îl iubise și îl respectase mai mult decât pe oricine altcineva. Jurase să îl apere, dar nu fusese lângă el tocmai când avea mai multă nevoie de ajutor.

Xin Zhao trase adânc aer în piept. Greutatea eșecului amenința să-l sufoce.

Cu o zi în urmă, revolta magilor luase întregul oraș prin surprindere. Xin Zhao fusese rănit în timp ce se lupta ca să se întoarcă în palat, dar nu simțea durerea. Timp de ore întregi, pur și simplu stătuse singur pe piatra rece, lăsând frigul să i se strecoare în oase și giulgiul durerii și rușinii să-i învăluie ființa. Gărzile palatului – cele care nu fuseseră ucise în timpul atacului – îl lăsaseră să sufere în tăcere, fără să se apropie de grădina suspendată unde Xin Zhao ședea, învăluit în întuneric. Le era recunoscător pentru măruntul gest de îndurare. Nu știa dacă ar fi rezistat în fața privirilor lor acuzatoare.

În cele din urmă, razele soarelui îl învăluiră, ca o lumină a judecății, forțându-l să-și mijească ochii.

Oftă adânc și își luă inima în dinți. Se ridică în picioare, apoi aruncă o ultimă privire spre orașul pe care-l iubea și grădina care, până atunci, îi adusese mereu alinare. Apoi, se întoarse și porni înapoi către palat.

Cu mulți ani în urmă, făcuse o promisiune. Acum, intenționa să și-o țină.

---

Xin Zhao se simțea lipsit de viață și gol pe dinăuntru, ca o fantomă care își bântuie locul morții. Ar fi preferat să moară în timp ce-și apăra regele. Măcar atunci și-ar fi păstrat onoarea.

Porni de-a lungul coridoarelor palatului, care dintr-odată i se păreau reci și fără viață. Servitorii pe care îi întâlni în drum nu scoaseră nicio vorbă, ci doar își continuară drumul tăcuți și îngroziți. Gărzile pe lângă care trecu aveau expresii triste. Îl salutară, dar el își coborî privirile. Nu merita această onoare.

În cele din urmă, ajunse în fața unei uși închise. Aproape că bătu în ea, dar se opri. Îi tremura mâna? Blestemându-și slăbiciunea, ciocăni ferm în ușa din stejar, apoi luă poziția de drepți și lovi podeaua cu mânerul suliței. Sunetul răsună pe toată lungimea coridorului. Timp de câteva clipe lungi, rămase nemișcat, privind ușa și așteptând să se deschidă.

De după colț se iviră două gărzi ale palatului, aflate în patrulă, care trecură pe lângă el în zăngănitul armurilor. De rușine, nici nu putu să le privească. Ușa nu se deschise.

– Cred că Marele Mareșal Crownguard e în aripa de nord, domnule seneșal, îi spuse una dintre gărzi. Se ocupă de îmbunătățirea pazei.

Xin Zhao oftă în sinea lui, dar strânse din dinți și îi mulțumi gărzii cu un gest din cap.

– Domnia ta... spuse cealaltă gardă. Nimeni nu vă învinovățește pentru...

– Mulțumesc, soldat, îi tăie vorba Xin Zhao.

Nu voia mila lor. Gărzile salutară și își reluară drumul.

Xin Zhao se întoarse și porni de-a lungul coridorului în direcția din care veniseră gărzile, către aripa nordică a palatului. Nu-l ajuta cu nimic faptul că Tianna Crownguard, Marele Mareșal, nu era în biroul ei. Doar amâna inevitabilul.

Trecu printr-o sală pe pereții căreia erau agățate fanioane și steaguri, apoi se opri puțin sub unul dintre ele – un stindard care înfățișa sabia albă cu aripi a Demaciei, pe un fundal albastru. Fusese țesut de mama regelui, care murise demult, și de slujitoarele ei; deși aproape o treime din el fusese distrusă de foc, era un obiect de o frumusețe și o măiestrie rare. După ce căzuse în mâinile inamicului în timpul bătăliei de la Dealul Saltspike, însuși Regele Jarvan condusese expediția pentru a-l recupera, iar Xin Zhao luptase alături de el. Își croiseră drum cu sabia și sulița printre sute de luptători freljordieni îmbrăcați în blănuri și, exact când flăcările începuseră să-l cuprindă, Xin Zhao reușise să îl salveze. Văzând stindardul recuperat, demacienii se uniseră din nou în luptă și reușiseră să-și înfrângă dușmanii. După ce stindardul ajunsese înapoi în palat, Jarvan nu lăsase pe nimeni să-l repare. Dorea ca toți cei care îl vedeau să-și amintească povestea lui.

Xin Zhao trecu pe lângă o cameră mică, o bibliotecă izolată dintr-un colț puțin folosit al palatului; era unul dintre locurile unde regele prefera să-și petreacă serile. Locul în care putea să scape de agitația de la curte. Xin Zhao petrecuse multe nopți lungi aici cu regele, savurând vin din miere și discutând despre aspectele subtile ale strategiei și politicii, dar și despre amintirile adunate în tinerețe.

În public, Jarvan fusese dintotdeauna un lider stoic și sever, dar aici, în acest sanctuar interior – în special în orele târzii ale nopții, după multe pahare – râdea până îi dădeau lacrimile și vorbea cu mare pasiune despre speranțele și visurile pe care le nutrea pentru fiul său.

Xin Zhao se gândi că nu avea să-și mai audă niciodată prietenul râzând și durerea îl cuprinse din nou.

Își dădu seama că, fără să observe măcar, ajunsese la sălile de antrenament. În ultimii douăzeci de ani, aici își petrecuse cea mai mare parte a timpului. Aici se simțea cu adevărat acasă, cu adevărat în largul lui. În aceste săli petrecuse nenumărate ore antrenându-se cu regele. Era locul în care, spre amuzamentul și bucuria regelui, fiul său îl adoptase pe Xin Zhao în familia regală și unde Xin Zhao îl învățase pe tânărul prinț cum să lupte cu sabia, sulița și lancea. Era locul unde îl consolase, îi ștersese lacrimile și îl ridicase înapoi în picioare; unde râsese cu el și unde îi lăudase succesele.

Când se gândi la prinț, simți o durere ascuțită, ca și cum l-ar fi spintecat o sabie. În ziua care trecuse, Xin Zhao își pierduse cel mai bun prieten, dar tânărul Jarvan își pierduse tatăl. Mama lui murise demult, când îi dăduse viață. Acum, rămăsese complet singur.

Cu inima grea, Xin Zhao se pregăti să-și continue drumul, dar ezită la auzul unei arme tocite, care lovea în lemn. Cineva se antrena. Xin Zhao se încruntă.

Simțind un nod în stomac, se strecură printre ușile grele care dădeau în sală.

La început, nu putu să vadă persoana dinăuntru. Arcadele și coloanele de pe marginile camerei boltite o ascundeau vederii. Zgomotul scos de loviturile de sabie răsunau peste tot în jurul lui.

Trecu de un grup de coloane și îl văzu pe prinț lovind un manechin de antrenament cu o sabie grea din fier. Era plin de sudoare și respira greu din cauza efortului. Lovea cu furie manechinul, iar chipul îi trăda suferința.

Xin Zhao se opri la adăpostul umbrelor, îndurerat să-l vadă așa pe prinț. Dorea din toată inima să meargă la el și să-l consoleze, să-l ajute să treacă de perioada grea, deoarece prințul și regele fuseseră singura lui familie. Dar de ce să vrea prințul să-l mai vadă vreodată? Xin Zhao fusese garda de corp a regelui, dar cel pe care jurase să-l apere murise, în timp ce el încă trăia.

Xin Zhao nu era obișnuit să ezite și nu-i plăcea deloc s-o facă acum. Nici măcar în timpul Carnajelor din Noxus nu-și pierduse încrederea în el, dar acum clătină din cap și dădu să plece.

– Tu ești, unchiule?

Xin Zhao se blestemă în gând că nu plecase mai devreme.

Bineînțeles, nu era rudă de sânge cu Jarvan, dar prințul începuse să-i spună așa în urmă cu douăzeci de ani, la scurt timp după ce Xin Zhao intrase în serviciul regelui. Pe atunci, Jarvan era doar un băiețel, iar greșeala nu-i fusese corectată. La început, pe rege doar îl amuzase ideea, dar, de-a lungul anilor, Xin Zhao aproape că ajunsese să facă parte din familia regală și-l păzise pe fiul regelui ca pe propriu său copil.

Seneșalul se întoarse încet spre prinț. În locul copilului de odinioară, acum avea în față un bărbat mai înalt decât el, cu cearcăne adânci sub ochii înroșiți. Xin Zhao bănui că nici el nu dormise deloc noaptea trecută.

– Prințul meu, spuse Xin Zhao și îngenunche, plecându-și capul.

Jarvan nu-i răspunse. Stătea și îl privea pe Xin Zhao, cu respirația întretăiată.

– Scuzele mele, rosti Xin Zhao, fără să-și ridice capul.

– Pentru că m-ai întrerupt? Sau pentru că n-ai fost acolo să îmi aperi tatăl?

Xin Zhao își ridică privirea. Cu sabia de antrenament încă în mână, Jarvan se încruntă spre el. Nu știa cum să-i răspundă, cum să-i arate tot ce simțea.

– L-am dezamăgit, răspunse Xin Zhao într-un sfârșit. Nu doar pe el, dar și pe tine.

După un moment, Jarvan se întoarse și se îndreptă către unul din numeroasele standuri pentru arme aflate în încăpere.

– Ridică-te, îi porunci Jarvan.

Xin Zhao se sculă în picioare, iar prințul îi aruncă o sabie. O prinse din reflex cu mâna stângă; în dreapta încă ținea sulița. Era tot o armă de antrenament, grea și cu tăișul tocit. Apoi, Jarvan îl atacă.

Xin Zhao sări în spate, reușind să evite lovitura.

– Domnia ta, nu cred că așa... începu el, dar Jarvan îl întrerupse cu o nouă lovitură, țintită către piept.

Xin Zhao o pară cu mânerul suliței și făcu un pas în spate.

– Prințul meu... reîncepu Xin Zhao, dar Jarvan îl atacă din nou, mai furios ca înainte.

De data aceasta, prințul lansă două lovituri, una joasă, alta înaltă. Deși sabia era de antrenament, loviturile erau suficient de puternice încât să-i poată zdrobi oasele. Forțat să se apere, Xin Zhao evită prima lovitură cu un pas lateral și cu sulița, iar pe a doua, cu propria sabie. Impactul îi zgudui întreaga mână.

– Pe unde umblai? urlă Jarvan.

Xin Zhao lăsă jos armele.

– Așa vrei să vorbim? răspunse seneșalul cu o voce slabă.

– Exact, rosti Jarvan plin de mânie și strânse mai bine sabia în mână.

Xin Zhao oftă.

– Un moment, rosti Xin Zhao, apoi se duse și își așeză sulița pe un stand.

Jarvan îl așteptă cu mâna încleștată pe sabie.

Imediat ce Xin Zhao se întoarse în centrul sălii, Jarvan îl atacă. Porni năvalnic la atac, icnind de la efort. Loviturile nu aveau finețe, dar furia prințului le dădea putere. Întorcând forța lui Jarvan împotriva lui, Xin Zhao pară loviturile.

În orice altă zi, l-ar fi dojenit pe prinț pentru stilul adoptat – cu gândul doar la atac, se expunea la riposte și contraatacuri – dar Xin Zhao înțelegea că furia prințului era întemeiată. Nu voia să profite de golurile din defensiva lui. Dacă Jarvan voia să-l bată măr, atunci n-avea decât s-o facă.

– Unde... erai? îl întrebă Jarvan printre lovituri.

---

– Ar fi trebuit să mă ocup de problema asta cu mult timp în urmă, rosti regele, fără să-și ridice privirile de pe biroul pe care compunea o scrisoare.

Înmuia penița în călimară ca și cum ar fi înjunghiat cu ea, iar slovele le scria în serii furioase.

Era una dintre rarele ocazii în care regele își trăda sentimentele.

– Ce vrei să spui, domnia ta? îl întrebă Xin Zhao.

– Ne-am concentrat prea mult atenția pe temerile noastre, continuă regele fără să-și ridice privirile, dar luând o pauză de la scris. Am fost niște proști. Eu am fost un prost. În încercarea de a ne proteja, am creat exact inamicul de care încercam să ne ferim.

---

Xin Zhao blocă o lovitură grea, care i-ar fi frânt gâtul. Din cauza forței loviturii, făcu un pas în spate.

– N-ai nimic de zis? îl întrebă Jarvan.

– Trebuia să fiu alături de tatăl tău, îi răspunse seneșalul.

– Ăsta nu-i un răspuns, mârâi Jarvan.

Brusc, se întoarse și își aruncă sabia, care căzu la pământ cu un zăngănit metalic. Pentru o clipă, Xin Zhao speră că prințul se săturase de luptă, dar Jarvan se întoarse cu o altă armă de pe standuri.

Blestemul dragonilor.

Cu o expresie severă și fermă, prințul își îndreptă lancea către el.

– Ia-ți sulița, îi spuse.

– Dar nu porți armură, protestă Xin Zhao.

Spre deosebire de armele de antrenament, cu care-ți puteai rupe doar o mână sau un picior, o singură greșeală cu armele letale îți putea aduce moartea.

– Nu îmi pasă, îi răspunse Jarvan.

Xin Zhao își plecă capul. Se aplecă și ridică de pe jos sabia de antrenament pe care-o aruncase Jarvan, apoi o așeză cu grijă pe un stand, împreună cu a lui. Cu inima grea, se înarmă iar cu sulița, apoi se întoarse în centrul sălii.

Fără să scoată un cuvânt, Jarvan îl atacă.

---

– Nu cred că înțeleg, domnia ta, spuse Xin Zhao.

Regele se opri din scris, apoi își ridică privirea pentru prima oară de când sosise Xin Zhao. Parcă îmbătrânise brusc. Fruntea îi era brăzdată de riduri adânci, iar părul și barba îi încărunțiseră demult. Nici el, nici seneșalul nu mai erau tineri.

– E vina mea, spuse regele Jarvan.

Privea în gol, fără să vadă nimic în jurul lui.

– Le-am dat prea multă putere. N-am fost niciodată complet de acord cu ei, dar aveau argumente bune, iar Consiliul îi sprijinea. Acum realizez că am greșit. Trebuia să am încredere în propria mea judecată. Prin scrisoarea asta, le ordon vânătorilor de magi să oprească arestările.

---

Cu o mișcare dibace, Jarvan extinse Blestemul dragonilor către Xin Zhao. Mânerul armei legendare aproape că-și dublă lungimea, iar tăișurile sale letale se îndreptară fulgerător către gâtul lui Xin Zhao.

Seneșalul făcu un pas lateral și pară lovitura mortală cu o rotire a suliței, atent să
nu-și prindă arma în lancea prințului.

Nu mai văzuse niciodată o armă precum Blestemul dragonilor, nici măcar în timpul brutalelor Carnaje. Secretul mânuirii sale se pierduse odată cu moartea primilor regi ai Demaciei; era extrem de periculoasă în mâinile unui luptător neinstruit, nu doar pentru inamici, ci și pentru cel care o folosea. Din această cauză, secole întregi fusese doar o armă de ceremonie, un simbol al familiei regale. Dar, pe când era doar un băiețel, prințul visase să lupte cu ea, la fel ca eroii antici pe care-i adora, așa că Xin Zhao promisese să-l învețe cum s-o mânuiască.

Jarvan făcu un salt în față și încercă să-l secere cu lancea. Xin Zhao pară lovitura, dar prințul își continuă atacul cu o lovitură rotită, iar tăișul armei îi rată gâtul cu doar câțiva centimetri. Jarvan lupta cu toată forța.

Pentru ca Xin Zhao să-l poată învăța pe prinț cum să mânuiască arma, trebuise mai întâi s-o stăpânească. Cu aprobarea regelui, începuse să se antreneze cu ea, pentru a-i descoperi secretele. Era o armă superbă, surprinzător de ușoară și cu un echilibru perfect, care fusese creată de un adevărat maestru.

Făurită la începuturile Demaciei de către renumitul fierar Orlon, lancea era unul din simbolurile respectate ale țării, la fel de emblematică precum zidurile sale albe și coroana regelui. Arma fusese creată special pentru a-i ucide pe Maelstrom, marele dragon al gheții, și pe progeniturile sale, care îi chinuiseră pe primii coloniști ai Demaciei; era de multă vreme un simbol al familiei regale.

Timp de mulți ani, Xin Zhao se antrenase zilnic cu lancea înainte de răsărit. Începuse să-l învețe pe prințul adolescent cum s-o mânuiască doar după ce simțise că o înțelegea suficient de bine.

Jarvan icni de la efort, apoi se repezi iar la Xin Zhao. Seneșalul lupta cu vigilență, evitând cu grație loviturile și gândindu-se doar cum să se apere mai bine. Mânuia sulița cu o viteză incredibilă, reușind să pareze lancea lui Jarvan la fiecare atac.

Tânărul Jarvan învățase deja cum să lupte cu sabia, cu sulița și cu pumnii, dar fusese instruit și în domenii intelectuale, precum istoria militară și retorica. În momentul în care împlinise șaisprezece ani, tatăl său îi făcuse cadou Blestemul dragonilor. Apoi, se antrenase intens și, chiar dacă deseori se rănise singur pe drumul către măiestrie, în cele din urmă ajunsese să folosească arma de parcă ar fi fost o parte din el.

Jarvan îl încolți pe Xin Zhao cu o serie de lovituri furioase. Nu-i dădea seneșalului niciun răgaz, iar fiecare atac parcă se contopea cu următorul. Dintr-o fandare eșuată, lovi în sus, apoi își roti arma, încercând să-i secere stomacul și apoi gâtul lui Xin Zhao. Balansându-și corpul și folosindu-se de suliță pentru a para atacurile, Xin Zhao reuși să le evite pe toate.

Deși, Jarvan fusese elevul lui Xin Zhao foarte multă vreme, prințul era mai tânăr și mai puternic, iar statura înaltă îi permitea să lovească la o distanță mai mare decât seneșalul. Nu mai era doar un aspirant timid; călit de lupte și antrenamente, mânuia acum Blestemul dragonilor mult mai bine decât o făcuse Xin Zhao vreodată. Jarvan îl atacă fără milă, forțându-l să se retragă pas cu pas.

Doar folosindu-și toată îndemânarea de care era în stare, Xin Zhao reuși să rămână teafăr... Cu toate astea, nu putea evita loviturile la nesfârșit.

---

Regele începu să citească scrisoarea, apoi oftă adânc.

– Dacă aș fi avut curajul s-o compun de mai demult, poate că am fi reușit să evităm dezastrul de azi, rosti suveranul.

Semnă scrisoarea, apoi turnă ceară regală albastră lângă numele lui și îi aplică sigiliul personal.

Suflă peste sigiliu, apoi ridică scrisoarea și o flutură, ca să ajute ceara să se răcească mai repede.

Când aceasta se întări suficient, regele răsuci scrisoarea, o așeză într-o cutie cilindrică din piele albă și îi sigilă capacul, apoi i-o întinse seneșalului.

---

Întorcându-și fața în ultimul moment, Xin Zhao de abia reuși să evite un atac feroce. Lamele serate ale lăncii îi zgâriară obrazul și începu să sângereze.

Pentru prima oară de când începuse lupta, Xin Zhao se întrebă dacă prințul chiar voia să-l omoare.

Poate că ar fi fost corect să moară de mâna fiului regelui pe care nu reușise să-l protejeze.

Jarvan dădu la o parte sulița lui Xin Zhao cu mânerul lăncii, apoi roti rapid arma și încercă să-i sfâșie gâtul.

Era o mișcare executată perfect, pe care Jarvan o învățase chiar de la Xin Zhao. Se mișcase perfect pentru a pregăti atacul și calculase lovitura inițială asupra armei, astfel încât să o dea la o parte și să mențină concomitent și viteza loviturii finale.

Chiar și așa, seneșalul ar fi putut s-o pareze. N-ar fi fost ușor, dar Xin Zhao știa că era suficient de rapid încât să evite lovitura, chiar dacă era obosit.

Cu toate astea, nu făcu nicio mișcare. Își pierduse dorința de-a lupta.

Își ridică puțin bărbia, astfel încât lovitura să fie mortală.

Lamele Blestemului se apropiară de gâtul lui Xin Zhao. Lovitura era rapidă, îndemânatică și puternică. Avea să-l ucidă aproape instantaneu.

Jarvan opri atacul exact când arma îi atinse gâtul, făcându-l să sângereze puțin, dar nimic mai grav de-atât.

– De ce nu vrei să-mi spui unde erai? îl întrebă Jarvan.

Xin Zhao înghiți în sec. Pe gât începuse să-i curgă sângele.

– Pentru că eu sunt de vină, îi răspunse prințului. Ar fi trebuit să rămân lângă el.

După încă o secundă în care ținu arma la gâtul lui Xin Zhao, Jarvan făcu un pas în spate. Brusc, toată furia îi dispăru, iar în urmă rămase doar un băiat care-și jelea tatăl.

– Deci tatăl meu ți-a poruncit să pleci, continuă Jarvan. Nu vrei să dai vina pe el pentru absența ta.

Xin Zhao nu-i răspunse.

– Am dreptate, nu-i așa? rosti Jarvan.

Xin Zhao oftă și își coborî privirea.

---

Xin Zhao nu scoase o vorbă și nu mișcă un deget. Privi scrisoarea pe care i-o întindea regele, dar nu întinse mâna după ea.

Regele ridică din sprâncene, iar Xin Zhao o acceptă într-un final.

– Doriți să o dau unui mesager, Măria ta?

– Nu, răspunse Jarvan. Doar în tine am încredere s-o duci, prietene.

Xin Zhao încuviință solemn, apoi prinse scrisoarea la cingătoare.

– Cui i-o duc?

– Șefului vânătorilor de magi, îi răspunse regele, apoi ridică un deget. Nu vreunui trepăduș, ci lui, direct.

Xin Zhao își plecă capul.

– O duc imediat ce se eliberează străzile și aflăm unde sunt evadații.

– Nu, refuză regele. Pleci chiar acum.

---

– Era așa de încăpățânat uneori, rosti Jarvan, clătinând din cap. Odată ce îi intra ceva în cap, nu mai renunța nicicum.

– Trebuia să rămân cu el, spuse Xin Zhao cu vocea slabă.

Jarvan se frecă la ochi.

– Și să refuzi porunca regelui? Nu-i stilul tău, unchiule, rosti Jarvan. Ce te-a pus să faci?

---

Xin Zhao se încruntă.

– Locul meu e lângă tine, domnia ta, îi spuse regelui. Prefer să nu părăsesc palatul. Nu azi.

– Vreau să duci scrisoarea aia înainte ca lucrurile să degenereze, îi răspunse regele. Trebuie să-i opresc pe vânătorii de magi înainte să se agraveze situația. Lucrurile au ajuns deja prea departe.

– Domnia ta, nu cred că e înțelept ca eu să... începu Xin Zhao, dar regele îl întrerupse.

– Nu-i o rugăminte, seneșalule. Ia decretul și pleacă. Chiar acum.

---

– Să trimiți o scrisoare, rosti Jarvan cu simplitate. De asta ți-a poruncit să pleci?

Xin Zhao încuviință din cap, iar Jarvan râse cu amărăciune.

– Cât de tipic pentru el. Mereu se gândea la problemele de stat. Mai știi că n-a ajuns la ceremonia mea marțială de paisprezece ani, din cauza unei întâlniri cu Consiliul Protectorilor? Ceva legat de taxe.

– Da, îmi amintesc, îi răspunse Xin Zhao.

– Să înțeleg că ai dus scrisoarea?

– Nu, rosti Xin Zhao, clătinând din cap. Am făcut cale întoarsă imediat ce am auzit clopotele. M-am întors la palat cât de repede am putut.

– După cum arăți, ai avut ceva probleme și pe drum, rosti Jarvan.

– Nimic special, m-am descurcat.

– Magi? întrebă Jarvan.

Xin Zhao încuviință din cap.

– Magi și alți tâlhari care s-au aliat cu criminalul.

– Ar fi trebuit să-i executăm pe toți, mârâi Jarvan.

La cuvintele prințului, Xin Zhao se neliniști. Nu-l mai auzise vorbind cu atâta ură. Știa că modul în care Demacia trata magii îl deranjase dintotdeauna. Dar totul se schimbase.

– Nu cred că tatăl tău ți-ar împărtăși părerea, rosti Xin Zhao, cântărindu-și bine cuvintele.

– Da, și uite ce i s-a întâmplat. L-au omorât, izbucni Jarvan.

Xin Zhao n-avea ce să-i răspundă, așa că nu spuse nimic. Aproape imediat, furia lui Jarvan se mistui. Chiar dacă încerca să se abțină, ochii începură să-i lăcrimeze.

– Nu știu ce să fac, îi spuse seneșalului.

Redevenise un băiețel speriat și singur.

Xin Zhao făcu un pas în față, își lăsă jos sulița, apoi îl îmbrățișă pe Jarvan.

– Of, băiete...

Jarvan începu să plângă în hohote care-i scuturau întregul trup, iar pe fața lui Xin Zhao începură să șiroiască lacrimile pe care nu le vărsase până atunci.

După alte câteva momente de suferință împărtășită, se îndepărtară unul de celălalt. Xin Zhao se duse să-și recupereze sulița, oferindu-le amândurora un moment de respiro.

Când se întoarse, Jarvan își aruncase deja cămașa plină de sudoare și se îmbrăca cu o tunică lungă din pânză, pe care era imprimată o sabie încadrată de aripi albastre. Deja părea că se mai liniștise.

– Acum ești gata să-ți îndeplinești destinul, îi spuse Xin Zhao. Să conduci.

– Nu cred că-s pregătit, îi răspunse Jarvan.

– Nimeni nu e. Liderii buni sigur nu sunt.

– Dar o să te am aproape, unchiule. Mă vei ajuta.

Xin Zhao simți inima înghețându-i în piept.

– Mă tem că... nu voi putea face asta, îi răspunse.

---

În Xin Zhao se ducea o luptă. Îi jurase credință regelui Jarvan, căruia nu-i nesocotise niciun ordin în cei douăzeci de ani cât îl slujise.

– Măria ta, locul meu este aici, lângă tine, îi spuse lui Jarvan.

Regele se frecă la ochi; brusc, părea foarte obosit.

– Datoria ta e să slujești Demacia, îi răspunse regele.

– Tu ești regele, rosti Xin Zhao. Tu ești Demacia.

– Demacia e mai importantă decât orice rege! se răsti Jarvan. Nu mai avem ce discuta. Asta-i porunca mea.

Xin Zhao simțea că pericolul era iminent, dar respectul față de datorie îi înăbuși orice îngrijorare.

– Atunci, așa va fi.

Cu o plecăciune, Xin Zhao se întoarse și ieși din cameră.

---

– Cu mult timp în urmă, am făcut o promisiune, rosti Xin Zhao. În cazul în care i
s-ar întâmpla ceva tatălui tău, am promis că și viața mea se va sfârși.

– Dar de câte ori l-ai salvat pe tata de la moarte? rosti Jarvan cu severitate.

În acel moment, tânărul i se păru lui Xin Zhao a fi leit cu tatăl său.

– Doar eu te-am văzut salvându-l de cel puțin trei ori. Știu că au mai fost și alte ocazii.

Xin Zhao se încruntă.

– Onoarea este viața mea, îi răspunse prințului. N-aș putea trăi cu rușinea de a
nu-mi respecta promisiunea.

– Cui i-ai făcut promisiunea?

– Marelui Mareșal, Tianna Crownguard.

Jarvan se încruntă.

– Când ai început să-l slujești pe tata, i-ai jurat credință Demaciei, așa-i sau nu?

– Bineînțeles.

– Atunci i-ai jurat credință Demaciei, îi spuse Jarvan. Nu tatălui meu, nici oricui altcuiva. Cea mai importantă datorie o ai față de Demacia.

Xin Zhao îl privi cu atenție pe prinț. ''Cât de mult seamănă cu tatăl lui...''

– Cum rămâne cu Marele Mareșal?

– Rezolv eu cu Tianna, îi răspunse Jarvan. Momentan, vreau să-ți faci datoria.

Xin Zhao răsuflă ușurat.

– Mă vei sluji ca seneșal, la fel cum l-ai slujit și pe tatăl meu? spuse Jarvan.

Xin Zhao clipi. Acum câteva secunde, fusese sigur că Jarvan avea să-l execute; până la urmă, gestul ar fi fost justificat.

Emoțiile îl stăpâneau și nu putea gândi limpede, așa că ezită.

– Xin Zhao... Unchiule, continuă Jarvan. Țara are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. Vrei să mă ajuți? Faci asta pentru mine?

Încet, ca și cum se aștepta ca Jarvan să se răzgândească, Xin Zhao se lăsă într-un genunchi.

– Ar fi o onoare... regele meu.

---

Jarvan se îndreptă spre sala de consiliu cu Xin Zhao alături de el. Îl așteptau sfetnicii tatălui său. De fapt, sfetnicii lui, se corectă Xin Zhao.

Peste tot, numai soldați. Forța militară de elită a Demaciei – Avangarda Neînfricată – fusese adusă la castel pentru a ajuta gărzile, iar disciplinații săi războinici fuseseră postați la toate ușile.

Jarvan avea o mină serioasă și un aer regal. Xin Zhao fusese singurul martor al emoțiilor care îl copleșiseră în sala de antrenament. Acum, în fața slujitorilor din palat, a nobililor și a gărzilor, Jarvan se stăpânea perfect.

''Foarte bine'', se gândi Xin Zhao. ''Poporul trebuie să vadă că-i puternic.''

Toți cei pe lângă care trecură se lăsară într-un genunchi și-și plecară capetele. Își continuară drumul, plini de hotărâre.

Jarvan se opri în fața ușilor sălii de consiliu.

– Încă ceva, unchiule, îi spuse lui Xin Zhao.

– Da, domnia ta?

– Ce s-a întâmplat cu scrisoarea pe care trebuia să o trimiți?

– O am cu mine, îi răspunse Xin Zhao.

Scoase cutia de piele de la cingătoare și i-o întinse lui Jarvan.

Prințul deschise cutia, despături scrisoarea, apoi începu să citească slovele așternute de tatăl său.

Xin Zhao observă că expresia i se înăspri. Apoi, Jarvan strânse scrisoarea în mâini, o suci ca pe gâtul unui animal sălbatic și i-o dădu înapoi.

– Distruge-o, rosti Jarvan.

Xin Zhao îl privi șocat, dar prințul deja se întorsese cu spatele. Făcu un semn din cap către gărzile postate de o parte și de alta a ușii sălii de consiliu, iar aceștia o deschiseră. Persoanele așezate la masa lungă din sală se ridicară în picioare la unison, apoi făcură o plecăciune. Lângă peretele dinspre sud era amplasat un șemineu bogat împodobit, în care dansau flăcările.

La masă erau câteva locuri rămase libere. Nu numai regele pierise în urma atacului din ziua precedentă.

Mut de uimire, Xin Zhao rămase ținând în mână scrisoarea mototolită, iar Jarvan se îndreptă spre capul mesei. Îi aruncă o privire lui Xin Zhao, care încă stătea lângă ușă.

– Seneșalule?

Xin Zhao clipi. La dreapta lui Jarvan ședea Tianna Crownguard, Marele Mareșal, care-i aruncă o privire împietrită și periculos de rece. La stânga lui stătea soțul Tiannei, destinatarul scrisorii regelui – șeful vânătorilor de magi, care-l pironea cu o privire la fel de glacială. Xin Zhao se uită la cei doi, apoi își întoarse privirile spre Jarvan, care ridică din sprâncene cu o mină întrebătoare.

Fără să mai zăbovească, Xin Zhao pătrunse în cameră și aruncă scrisoarea în flăcări.

Apoi se duse la locul cuvenit din spatele suveranul lui, sperând din tot sufletul că ceilalți nu-i puteau vedea îngrijorarea.

– Așadar, să începem, rosti Jarvan.