O mască și un chip

Mânat de frică, băiatul fugea de rupea pământul.

Sub lumina firavă a lunii, întunericul înghițea peisajul din jur, lăsând doar o rază argintie care să limpezească noaptea încețoșată. Gonea pe lângă siluetele copacilor. Felinarul din mâna băiatului pâlpâia din ce în ce mai slab, amenințând să-l abandoneze. Dar nu de întuneric îi era teamă.

Ci de creatura care-l pândea din negură.

Prima oară, băiatul îi simțise prezența – o răcire bruscă a borii de vară, o teamă din ce în ce mai mare care-i încolțise în inimă. Erau senzații pe care altă dată le-ar fi ignorat, considerându-le rezultatul nopților târzii. Altădată, s-ar fi mustrat pentru imaginația lui prea bogată. Acum avea treisprezece veri, prea mult ca să-i mai fie frică de umbre și de spirite inofensive.

Dar spiritul acesta își deschisese ochii albaștri și strălucitori și îi privise-n suflet. Această umbră îi șoptise numele.

Băiatul riscă și aruncă o privire în spate ca să vadă dacă-l mai urmărește, și brusc se lovi de ceva. Răsuflarea i se opri în piept, iar felinarul se clătină, scăpărând o lumină din ce în ce mai slabă. Surpriza și durerea fură urmate imediat de teamă – creatura era acum deasupra lui.

Era un bărbat înalt și suplu, cu pieptul dezgolit, în ciuda nopții răcoroase. De la talie în jos, purta niște robe zdrențuroase, care fluturau în vânt. De o cingătoare împletită măiestrit din frânghie atârnau niște măști stranii, chipuri monstruoase cioplite în alabastru. Ambele brațe îi erau bandajate, iar în fiecare ținea o sabie – una din oțel ce strălucea în lumina lunii, iar alta de un roșu amenințător.

Dar ce îl speria pe băiat era fața străinului.

Acei ochi albaștri și reci îl priveau din spatele unei măști crude, care radia aceeași culoare roșie și stranie ca cea a sabiei. Masca îi acoperea întreaga față, aproape devorându-i privirea încruntată.

– N-nu te apropia! murmură băiatul.

– Nu de mine ar trebui să-ți fie teamă, îi răspunse bărbatul cu un mârâit ușor și cu ochii fixați pe ceva din spatele băiatului.

Băiatul privi și el încolo, iar confuzia i se așternu pe chip. Ce văzu îl făcu să vrea s-o ia la sănătoasa.

În ceață se ascundea o siluetă vagă. Dacă străinul nu i-ar fi arătat-o, băiatul nici c-ar fi văzut-o. Ceața se transformă în niște ochi mari, cu pupile înguste; apoi desluși forma unui trup masiv, vizibil acolo unde alungase ceața, lăsând în urmă un spațiu negativ. Băiatul își miji ochii. În ceață mai sclipea ceva... Or fi colți, oare?

Nu mai văzuse în viața lui așa ceva, și totuși, creatura i se părea familiară. Ca și cum ar fi cunoscut-o. Îl atrăgea spre ea. Băiatul făcu un prim pas în față.

Ceva rece îi străpunse pieptul.

Privi în jos și văzu vârful unei săbii de un roșu strălucitor. Gândurile i se rostogoleau prin minte, iar panica îl făcu să respire din ce în ce mai greu. Se aștepta la durere și la sânge, însă acestea nu sosiră. În schimb, o amorțeală stranie i se răspândi prin trup. În spatele lui, bărbatul murmură ceva în barbă, iar în fața lor apăru un simbol straniu, pictat parcă de o pensulă invizibilă. Un cuvânt – sau poate chiar un nume? – pe care băiatul nu-l știa.

– C-ce...

Bărbatul îl ignoră.

– Sabia mea îți vede numele adevărat, azakana.

Băiatul simți sabia părăsindu-i trupul, apoi căzu în genunchi și-și trase răsuflarea. Își pipăi pieptul, dar nu simți vreo rană. Mai mult, băiatul se simțea mai ușor, ca și cum scăpase de o povară grea. Privi în sus și văzu un rând de colți.

Creatura sări la el.

O încleștare de oțel. Folosindu-și săbiile, străinul pară atacul creaturii. Acum nu mai era om, ci un spirit întunecat. Băiatul privi în spate, unde omul stătea cu ochii închiși, ca și cum ar fi fost prins într-o meditație profundă. Simți un fior pe șira spinării în timp ce răcoarea nopții îi pătrunse-n oase; cu fiecare mișcare a monstrului și omului înlănțuiți, își simțea sufletul cutremurându-se, iar simpla lor existență exercita o forță palpabilă asupra lui. Băiatul se uită la ei cu ochii mari.

''Ce o fi oare?''

Spadasinul-spirit forță creatura să facă un pas în spate, apoi se transformă în tentacule de fum și se întoarse în trupul străinului. Hidoșenia urlă de furie. La o privire mai atentă, băiatul observă că bestia avea blană, gheare și un trup imens, dar când încerca s-o vadă ca pe-un tot unitar, părțile sale componente se dezintegrau.

– Îndrăznești să-mi refuzi ce e al meu deja?

Ecoul unei voci gâtuite își făcu loc în mintea băiatului, răzbind peste mârâielile scoase de monstru.

– Băiatul îmi aparține.

Băiatul simți un gol în stomac. ''Poate să vorbească?''

– Nu-ți aparține nimic din ce e pe acest tărâm, îi răspunse bărbatul fără să clipească. Pregătește-te de moarte, Taan Ko'au!

Deși băiatul nu înțelegea cuvintele, la auzul lor, pielea i se făcu ca de găină. Dar vorbele spadasinului avură un efect și mai pronunțat asupra creaturii, care scoase un țipăt asurzitor. Mușchi sinuoși îi cuprinseră colții și ghearele. Pe fața sa oribilă avea patru ochi rubinii, care străluceau deasupra unui trunchi masiv, acoperit cu păr gri, firișoare efemere transformate în carne și în oase.

– Ți-am rostit numele, îi spuse bărbatul cu masca distrusă. Te-am dezvăluit.

Un urlet sfidător cutremură pământul. Bărbatul își schimbă poziția, ghemuindu-se și pregătindu-și săbiile.

– Acum te voi nimici.

Bestia porni la atac, dar străinul se năpusti înainte atât de repede, încât băiatul aproape că-i rată mișcarea. Săbiile lui sfâșiară razele lunii – una de un argintiu lichid, iar alta de un roșu sângeriu. O mâzgă neagră izbucni din trupul creaturii, iar aceasta se prăbuși la pământ.

– Dormi, azakana. Te-am eliberat de trup.

Bărbatul făcu un pas în față și își înfipse ambele săbii în creatură, care urlă, apoi începu să horcăie.

Băiatul privi cum trupul i se transformă în ceață, cum fața monstruoasă îi capătă o serie de expresii, strângându-se și calcifiindu-se într-o formă aproape umană și transformându-se într-un final într-o... mască. Brusc, băiatul înțelese. Deși încă mai avea patru ochi, la fel ca monstrul, masca avea o expresie aproape tristă, semănând îngrijorător de mult cu propriul lui chip.

Tremurând, masca pluti în sus, către mâna deschisă a bărbatului. Cu o mișcare fluidă, acesta își vârî săbiile în teci și puse masca alături de celelalte de la cingătoare. Apoi dădu să plece.

– Tu ce creatură ești? îl întrebă băiatul.

– Odată, știam răspunsul la întrebarea asta. Acum...

Străinul făcu o pauză, apoi îl fixă pe băiat cu o privire de oțel.

De pe buzele băiatului se rostogoli o întrebare.

– Monstrul ăla... eram eu?

– Era un coșmar care se hrănea cu durerea ta. Dar acum ești liber.

Băiatul își mușcă buza.

– E vina mea. Sunt slab, niciodată n-am fost suficient de bun. Avea dreptate tata.

Fără niciun sunet, bărbatul se întoarse către el, iar băiatul se feri ca din instinct. Expresia de pe chipul spadasinului se îmblânzi puțin.

– Cei pe care-i iubim spun cele mai dureroase lucruri, îi explică bărbatul, apoi scoase masca de la cingătoare și o examină. Disperarea ne devorează vocea, deghizată în rolul rațiunii. Vrea să ne arate cine suntem, dar nu scoate la iveală decât o variantă deformată a identității noastre.

Spadasinul întoarse masca și i-o arătă băiatului. Părea mică și fragilă... Fără forță, fără colți.

– Ca să găsești adevărul, trebuie să străpungi minciunile, continuă bărbatul cu un zâmbet slab. O să fie bine, Andu.

Cu aceste ultime cuvinte, străinul plecă, iar băiatul rămase de unul singur în pădurea întunecată.